Doar Ea

Singuratecă de la ţărm până departe

În nopţile întunecate

Când luna, stelele, dispar în nori

Mereu ea cu ea se bate.

Cuprinsă de atâtea frământări!...

De nimeni niciodată nu se teme.

Se simte-ndepărtată de pământul dorit,

Şi din străfunduri în toiul nopţii geme!...

Cu orice val îşi doreşte pământul cucerit!

Supusă mereu frământărilor, ca o osândă,

Bolta cerească, păsări, munţi, ce-asupra-i atârnă

Îi primeşte doar în oglindă.

Însă vin norii şi-o lasă iar în beznă!

Salvarea mării, e cu risipirea nopţii şi a ceţii,

De multe ori de nesperat!...

E atunci când orizontul deschide ochii,

Iar soarele-şi revarsă lumina ne-ncetat!