Dorul la români

Mi-e dor de ciocârlia noastră

De dorul dorului de-acasă.

Privesc cum plouă pe fereastră

Şi o tristeţe dulce mă apasă.

Din nori un fulger se porneşte

În noapte vrând să mă privească.

E dorul mamei, care nu mai este

Şi tare-aş vrea să mă-ntâlnească.

Mi-e dor de hornul de pe casă

Când fumega iarna pe ger

Şi ne picta pe cer dragostea noastră.

Mi-e dor iubirii, sărutul să i-l cer!

Dorul e o comoară mare la români

Şi îl avem oriunde-am fi

Acasă-n vârf de munte, printre străini,

Şi-ar suferi şi ei de-această boală dacă-aş şti!

Dorul e o dorinţă mare la români,

Ce-l ţinem în inimă şi în dicţionar

Şi vrem să-l dăruim şi-acelora străini,

Ce-l folosesc destul de rar.

Şi e păcat să nu devină „DOR UNIVERSAL”!

Dorul te face să-i iubeşti pe cei de-acasă

Când eşti plecat pe marea-nvolburată

Şi nu te laşi învins de gânduri ce te-apasă

Dorul e speranţa, ce nu moare niciodată!