Copilul străzii

Patria nu mi-o găsesc în vise,
Dar am fost în țara basmelor
Eu dorm pe asfaltul gol, în patul îngerilor!
Mă învelesc cu bolta rece a stelelor
Ș iau căldura din pământul zilelor cu soare
În așternutul putrezit al frunzelor.
Unde e patria, în care deschid ochii oare?!
Unde e mama ce m-a născut, e marea întrebare?!
De ce și pentru ce m-a părăsit?
Un câine vagabond mă ține de fiu, se pare,
Și mă-nsoțește și-l însoțesc pe oriunde pe străzi
În speranța pierdută a unui blid de mâncare.
Dar nu e rost de nicăieri, trăim din prăzi,
Din coșuri de gunoaie, din părăsite lăzi!
Încerc să mă apropii de oameni, dar
Se feresc îngrijorător de tare de mine
E adevărat că sunt flămând și gol și murdar
Neținând seama că nu au pe nimeni pe lume.
Decât acest prieten sărac și flămând, bietul câine!
Strada îmi este mamă și tată, aici locuiesc
Și duc o viață de patimă, o viață umilă
Nimeni nu mă primește să muncesc.
Singura bucurie ce o am e a câinelui milă!