Cucul

Se povestește că demult, tare demult, când pe aici pe la noi nici vorbă nu era de anotimpuri, când pamantul abia se impărțea în continente și când soarele înca nu se hotărâse cum iși va împărți luminația peste tot, undeva trăia un mare împarat, Împăratul Ținuturilor. Dintr-o singură privire vedea de la un capăt la celălalt de pământ și avea puteri de oprea și apele din mers.

Acest Împarat al Ținuturilor stătea pe muntele cel mai înalt, într-un castel ce nu mai văzuse nimeni până atunci. Era făcut din țesături de iedera si liane de toate soiurile, cu turnuri din flori enorme iar sala tronulul era pecetluită cu petale de trandafiri de toate culorile, bătute in poleială de aur . Tronul străjuia în palma imensă a unui nufăr alb înconjurat de zâne ce-și fluturau voalul mătăsos în briza parfumului ce stăpânea împărăția . Dar la o asemenea frumusețe de palat, nu putea lipsi prințesa Viorea, asa se numea ființa aceasta dumezeiască și care îi era dragă Împaratului ca ochii din cap.

Peste alte multe zări și mări dădeai de o alta împărăție, cea a gheții veșnice și a nămeților ce se ridicau până la cer. Veneau și nori ce se dădeau de-a răpăgușul pe crestele ghețarilor . Nu vă mai spun că palatul era cât un continent astăzi, iar în el trăia cine altul decât Împăratul Gheții Veșnice, care avea pletele și mustățile cu țurțuri de gheață ce-i atârnau până la picioare.

Împăratul Gheții avea și el un fecior pe măsura împărăției. Când nu avea ce face, se lua cu norii la trântă sau arunca cu aisberguri după careva urși polari ce îndrăzneau să se apropie de el. Ghețărel că așa se numea feciorul împăratului, de fire era în contrast cu numele și cu proveniența lui, semăna mai mult cu mamă-sa care era de pe alte țărmuri. Avea suflet bun, iubea animalele care nu erau obraznice, iubea oamenii atât cât se găseau pe acele locuri . Dar de cum auzi că nu departe de el se află o frumoasă prințesă, nici nu stătu pe ganduri, se îmbarcă pe prima balenă sosită la cheiul împărăției și fără a spune cuiva ceva, dispare de pe acele locuri . Geaba căuta Împăratul Gheții urmele lui fecioră-su, nici oamenii nici animalele nu-l văzuseră.

Ghețărel, încet, încet dar sigur se apropie de imensa Împărăție a Ținuturilor. Duse vorbă cu împăratul, ca sucită, ca-nvârtită, că la el în împărăție e tot timpul numai iarnă. Iar aici e veșnic primăvară și că este ceva care-i mai frumos ca oriunde pe pământul acesta pe care Ghețărel îl cunoștea foarte bine. Tatăl său îl trimitea să supravegheze ghețăriile de peste tot.

Viorea, prințesa cea frumoasă, asista la discuție și-i făcea ochi dulci lui Ghețărel.

Acesta îndrăzni și-i ceru mâna prințesei.

Atât i-a trebuit Împăratului Ținuturilor.

– Cu gânduri din acestea îmi calci împărăția? Acest rai pe care l-am clădit aici pentru Viorea!? Nu o să permit niciodată ca un fecior al Împăratului Gheții să-mi ia fata .

– Tată, nu te grăbi cu vorbele, Ghețărel doar ți-a cerut o părere.

– Doar atât, zise Ghețărel făcându-i cu ochiul Viorelei și bucurându-se că și ea îl vrea.

– Am zis!...Nu accept nici în ruptul capului!

Dupa zile și săptămâni de discuții și încercări nereușite, cei doi tineri hotărâră să plece in lumea largă, fără nici un accept al împăratului.

Și merseră ei, merseră, Vioreaua pe unde trecea lăsa după ea verdeață și flori, asta insemnând primăvară, iar Ghețărel o purta imbrățișată gustând din plin noua înfățișare pământului. Așa au mers până au ajuns și în țara noastră unde s-au oprit pentru veșnicie.

Acolo de unde plecaseră era mare necaz.

Împăratul Gheții a inceput lupta cu Împăratul Ținuturilor, pentru că îi luase feciorul.

Unul ingheța pământul, celălalt îl înverzea și lupta continuă în acest fel și astazi.

Împăratul Ținuturilor, de atâta supărare pe Ghețărel ca i-a furat fata și cu ea primăvara, l-a blestemat ca toată viața să strige ce-a furat, adică CUCU. Așa se numea primăvara în acele ținuturi. Să nu aiba un loc unde să-și odihnească oasele. De asemenea l-a blestemat sa fie hărțuit de peste tot, iar de puii din ouă să nu aibă parte. Si ca blestemul să fie cât mai crud, a fost ca dupa ce trece primăvara, cucul să se transforne in ULIU pentru a fi urât de oameni și vânat de vânători.

Dar se pare că blestemul a fost pe jumătate ăndeplinit, intrucât cucul pasărea măiastră și cu Vioreaua cea înmiresmată, an de an ne încântă auzul și ne răscolește privirea cu frumusețile ce ni le arată și ni le vestesc că iară a sosit primăvara.

Și uite-așa încălecai pe un ghețar Și vă spusei povestea cucului, Acestui mare temerar!