Feciorii soarelui

De-ar fi din soare sau de pe pamant Copiii tot copii raman și sunt În acelasi fel se joaca Vesela lumea s-o faca.

La vremea aceea prea multe se întamplasera in lumea cosmica. Unele planete plecau pe alte orbite fără a sesiza cuiva intenția lor. Altele se certau de la lumină, de la atmosferă, de la o poziție mai bună față de soare. Erau și cazuri când se loveau între ele, ba unele chiar plesneau de ciudă și dispăreau din sistemul lor solar, așa peste noapte, iar în locul lor apăreau mereu acele găuri negre în care se adaposteau așa zișii balauri ai cosmosului, ba chiar câte o cometă obraznică care fusese exilată din sistemul respectiv, pentru cine știe ce neascultări.

Se înțelege că în asemenea situații trebuiau luate anumite măsuri cosmice.

Așadar, soarele nostru, pentru că fiecare soare iși are câte un sistem, se duse și el la această mare consfătuire cosmică a sorilor, lăsând treburile pe grija bunicilor, la fel ca și pe cei trei fii ai săi, Rază Roșie, Galbenă și Argintie.

În acest timp Luna năzdrăvană, care se bucura de privilegiul de a fi favorita Soarelui și trimisul lui de încredere pe pământ, mai ales noaptea, ceea ce o cam deranja, pentru că tot folosind-o zi și noapte, ea obosi și își pierdu și din putere și din frumusețe. Rămase chiar și fără apă de atâta transpirație zilnică și ca o consecință gravă iși pierdu și atmosfera.

În această situație, socoti ea așa cu câtă minte mai avea, să facă pocinogul Soarelui. Și ca să-i ademeneasca pe copiii soarelui acolo unde voia ea, se apucă să se joace cu ei de-a v-ați-ascunselea, pitindu-se ba ici, ba colo, până când ascunse Pământul, locul pe care aceștia se distrau toată ziulica.

Da, da, se aseză năzdrăvana de Lună taman în fața copiiilor Soarelui. Și ia Pământul de unde nu-i! Vă dați seama ce act de curaj?

Se tot chitiră, se tot gândiră ei ce să faca și copilul cel mai mare al Împăratului Soare, Rază Roșie, propuse fraților săi sa o frigă la tălpi pe Lună și să scape astfel de ea, poate o lua-o la fugă.

Incercară ei, ba mai chemară încă o rază mai cu experiență, bunica lor, dar pace de puteai mișca Luna de unde se fixase. Dupa ce se mai chibzuiră și iar se mai chibzuiră, Rază Galbenă se gândi că ar trebui să forțeze nota și că, i-o place, nu i-o place Lunii, să arunce în ea cu meteoriți din toate părțile.

Așa și făcură. Strânseră fiecare câte un braț ceresc de meteoriți că, slava Domnului, e plin universul cu ei și dă-i și dă-i, de-i făcură Lunii o mulțime de găuri la care bunicul lor le spune cratere.

Desigur că toate acestea nu-i prea plăcura Lunii și, ca protest la obrăzniciile lor, se scutură un pic mai tare de incepură să-i troznească toate încheieturile, ba unii munți se rupseră în două.

Rază Argintie nu mai stătu la vorba și cât ai clipi, zdup, ca un copil plin de curiozitate, făcu un salt și imediat ajunse pe Lună, cu dorința de a vedea ce se întâmplă pe Pămant, pe care il numea grădinița lor. Și aceasta din cauză că știa de la bunicii lui că în toată împărăția lor, acesta era cel mai frumos corp ceresc.

Rază Roșie și cu Rază Galbenă încercară să-l aducă înapoi în Soare dar, de unde! Micuțul se ținea strâns cu mânuțele lui fierbinți de marginea Lunii și, cu ochii înlăcrimați spre Pămant, striga că nu vrea acasă.

Atunci, frații mai mari profitară de neatenția bunicilor și săriră și ei după Rază Argintie pe Lună. E drept că înca mai era frumos și pe Lună, dar cum ei nu mai facuseră demult o baie, nici una nici două, puseră degetele în urechi și, ca la comandă, se aruncară în ocean, tocmai în groapa Marianelor, în Pacific, zicându-și că acolo e lacul cel mai adânc din apele Pământului. Așa învățaseră și ei la geografie și că se pot juca în voie. Și uite-așa, se bălăciră fără să vadă că ziua e pe sfârșite. Uitaseră și de foame și mai uitaseră că tatăl lor și mai ales bunicii nu știu nimic despre ei. Dar cel mai grav era că nu au băgat de seamă când Soarele, care venise deja acasă, s-a și dus după deal și iată-i singuri singurei pe Pământ.

Erau ei copii, dar erau copiii Soarelui, dacă vrem sa ne gândim cât de puternici erau. Oricum, se găseau pe o planetă străină pe care nu mai fuseseră, fiind mici și nu puteau să-și permită orice. Așa de cunoscut o cunoșteau de la distanță, dar nu ajunseseră ca acum să o simtă sub talpi.

Ce puteau face decât să cerceteze locurile pe unde se aflau, cu toate că noaptea trecu pe neasteptate.

Si cum au mers ei ba pe ici, ba pe colo, cu pașii lor uriași, iată că au ajuns și în țara noastră. Toți copiii, când i-au vazut, au venit cu alai în întâmpinarea lor, îmbrățișându-i, apoi s-au luat de mână fugând prin pădure, unii s-au urcat prin copaci, alții s-au dus la scăldat cu copiii Soarelui, i-au urcat in cireș, s-au fotografiat împreuna, după care au prezentat o serbare frumoasă, cântându-le o mulțime de cântece despre Soare, pace și despre prietenia dintre toate și dintre tot ce poate să fie frumos și înțelept.

Toate au fost bune însă până când un Nor Negru se abătu asupra lor, strigându-le de acolo de sus, biciuind tot cerul.

-Bu, bu, bu! feciori de tiran, voi ai căror fapte întotdeauna mi-au topit existența, voi nemernicilor, acum v-am prins și o să-mi dați socoteală pentru ce toată ziulica îmi pârjoliți întinderile, pentru ce toată ziulica îmi secați apele de pe Pământ care sunt din aceeași ființă cu mine, pentru ce ați făcut marile pustiuri de nisip pe Pământ? le striga Nor Negru si mai furios, feciorul cel mare al Norului Pământean.

Și fără a mai aștepta răspuns, începu a-i lovi pe feciorii soarelui cu boabe mari de ploaie, înfricoșându-i de-a binelea.

Rază Roșie își ascunse frații într-un ochi de lumină rămas de la tatăl său și pe nevăzute începu să se lupte cu Nor Negru.

Cerul tot se cutremura, săbiile de foc scânteiau, Nor Negru și Rază Roșie luptau din greu și niciunul nu avea șansă de izbanda, era un uriaș duel ceresc.

Atunci, Rază Galbenă iși arcui mușchii de raze și străpunse unul dintre brațele lui Nor Negru, care nu se lăsa nici el și fluieră odata cat toate zările, chemând pe fratele său mijlociu, Nor Sprinten, care luă în ajutor și un văr de-al lor, "Vârtej Vârtejel", copilul cel mai mare al vântului și lupta se încinse pe viață și pe moarte.

Toate ființele de pe Pământ se adăpostiră din calea uriașilor care pe unde apucară și stăteau nerăbdătoare să se termine cu această luptă nebunească.

Singurul care nu se sperie, din toată această mulțime, era iedul cel mic al caprei cu trei iezi căruia, cei trei fii ai Soarelui îi aduseră în dar pe Pământ frații, cel mare și cel mijlociu, mancați căndva de lupul lui Creangă. Acum el, bucuros, striga cât îl ținea gura:

-Hai, băieti! Lovește, Rază Roșie, fii atent, Rază Galbenă, că vine pe partea cealaltă, ține-te bine, Rază Argintie, pregătește-te de luptă, hai, intră acum, lovește puternic!

Și odată cu firele de iarbă care se ridicară de pe jos cu florile care își arcuiră brațele, cu copacii care-și îndreptau crengile și frunzele în sus și odata cu îndemnul nervos al pârâiașelor care se scuturară și ele de atâta luptă, Rază Argintie îi făcu cu ochiul tatălui său și se avântă ca un mare viteaz încurajat și de strigătele copiilor și a tuturor animalelor de pe Pământ în spatele lui Nor Negru, răfuindu-se vitejește cu el, speriind pe Nor Sprintenel care, luându-se de mână cu Vârtej Vârtejel, plecară departe tocmai după niște munți, unde se ascunseră tăcuți și înfricoșați de puterea celor trei fii ai Soarelui. Dar mai ales al Razei Argintii, copilul cel mai mic și cel mai viteaz dintre viteji, care nu se mai indura să plece de aici.

Ca drept răsplată, Soarele le dărui fiilor săi, pentru vecie, intreg Pământul poruncindu-le să aibă întotdeauna grijă de el.

De atunci se spune că toate ființele de pe Pământ și mai ales copiii, s-au împrietenit cu vitejii copii ai Soarelui și ori de cate ori e nevoie, aceștia îi cheamă fluturându-și brațele către soare.

Iar eu încălecai pe o rachetă ce pleacă spre lună Și vă spusei, copii, o adevărată poveste de voie buna.