Măcriș

Bună dimineața MĂCRIȘ și-un rachiu. Și moș Ilie scotea sticluța din traistă, trăgea o dușcă, două, scuipa în podul palmei de câteva ori, lua sapa de coadă, săpa o groapă în pământ, punea traista cu mâncare la frigider și pornea la prășitul porumbului cu un anume cântec, Tudorițo Nene, cântec destul de ritmat dar pe care îl cânta ca pe unul de jale. Tudorițo Nene respectiv Tudora, fiica lui, la circa 26-27 de ani, plecase către cele veșnice de bubă rea, azi cancer. A fost cea mai mare tristețe în satul copilăriei mele. Unde mai pui că nu după mult timp a plecat după Tudora și soția lui, Ilinca. Mama mea, Măndița, altă suferindă, dealtfel o femeie de o frumusețe bălaie, cu ochii luați de pe cerul albastru dar trist pentru ea, cânta cu o durere în voce de răsunau toate văile Măcrișului, într-atât că stătea lumea-n coada sapei și-o asculta. Măndița, cu trei copii după ea, văduvă, cu bărbatul mort în război la Cotul Donului, cânta cu lacrimi în ochi “Strugurel bătut de piatră / Rău îi Doamne fără tată”, simțea greutatea răspunderii asupra ccreșterii copiilor pe care-i ținea după ea precum cloșca puii săi. Vecinul din sus de noi cu pământul, pe nume Turbatul, carui și la propriu și la figurat i se potrivea numele, fiind un om foarte rau “la mațe” cum se spune în popor, știindu-ne neprotejați făcea ce-l ducea capul cu bucata noastră de teren. În fiecare an intra la hat cu lățimea unei grape în pământul nostru. Mama, în anul următor brăzda din nou hatul corect dar el ne5ținând cont de nimic lua recolta după hatul închipuit de el. A fost și cred că a și rămas în memoria mea de copil orfan, personajul cel mai negativ. Spre deosebire de nenea Hazu, un om care tot timpul era bine dispus și care își reprezenta cu cinste numele. De câte ori ne vedea ne chema la el la căruță și ne dădea de-ale gurii. Fie o turtă coaptă pe plită, un măr, prune, iar noi cu recunoștință îi spuneam bogdaproste. Ce avea rău nenea Hazu, avea doi boi zdraveni care erau în stare să fugă cu plugu-n brazdă. Unul dintre ei însă împungea și am observat că mai mult avea boală pe mine. De ce? Eu eram cam neastâmpărat și întotdeauna îi făceam în ciudă. El fiind legat de căruță își vărsa nervii pe mănușa de la căruță lovind-o din toate părțile cu coarnele lui mari și ascuțite ca niște iatagane.

Într-una din zile, după ce se strânsese grâul, iar eu pășteam vaca și câteva oi pe miriște, iar mama mai avea un rest e porumb de prășit. Boul cu pricina o fi rupt frânghia sau s-o fi dezlegat de la căruță, că a pornit glonț cum un tanc pe câmpul de luptă către inamic, care nu era altul decât eu.

Copil fiind, dar receptiv la mijloacele de autoapărare în câmp deschis când te atacă dușmanul, în cazul meu fiorosul bou, m-am pregătit de luptă, strigând și la bou să fugă dar și către mama să vină în ajutor.

În momentul contactului mi-am făcut palmele pâlnie sau teacă și l-am cuprins de vărfurile ascuțitelor coarne iar picioarele le-am încrucișat zdravăn pe botul lui. Plăvanul a bătut astfel miriștea cu fundul meu întocmai ca un compactor până a sosit mama care dându-i o lovitură cu sapa pe spinare a trigat la mine:

– Dă-ți drumul di el, Vasâli!

Două săptămâni mama a lucrat chirurgical cu un ac de și-o recuperat miriștea din fundul meu ciuruit.

Dar dintre toți vecinii de la câmp nu pot să uit pe mătușa Maria, soția lui Vasile Dorin zis Meteleagă întrucât în primul război mondial a rămas cu o singură mână. Din fericire, spunea el, am rămas cu mâna dreaptă. Acest om a devenit personajul pozitiv al vieții mele de copil și chiar și în continuare, întrucât dragostea lui de viață și respectul pentru muncă au fost deosebite. Prășea ccu o singură mână, cosea fânul, încărca căruța cu recoltele adunate, ducea la moară. Muncea că nici nu observai că are o singură mână. Acest om era de o bunătate sufletească rar întâlnită. Bunătate pe care o căutam de la el toți copii satului.

El cu familia lui stăteau cam izolat de sat, undeva pe o văioagă unde mai ales iarna era greu de ajuns acolo. Ei bine, nu cred că trecea vreo sărbătoare precum Crăciunul sau Paștele făra sa-l urăm. Bucuria era de ambele părți. Noi ne bucuram că întotdeauna ne primea în casă și ne servea cu câte ceva, dându-ne și bănuți, pe cealaltă parte el se bucura că e băgat în seamă acolo în singurătatea lui.

Mătușa Maria parcă era făcută din același aluat ca el. Oriunde te întâlneai cu ea, copil fiind, băga mâna în pestelca ce-i atârna supusă în bata de la brâu și scotea de acolo miraculoasele daruri: o nucă, un măr, un colac, etc.

– Ia mamă și zâi “Bogdaproste”! “De sufletul celor care nu au pe nimeni pe lume.”

Când doresc să mă întorc în copilărie mă duc cu gândul mai ales pe locurile unde am întâmpinat și bune și mai puțin bune, dar care mi-au marcat viața până în momentele când notez aceste amintiri.