Nota autorului

După ce Dumnezeu a facut cerul, pe care l-a invrednicit cu rang de ființă cosmică, s-a uitat în sus, s-a uitat in jos și de jur împrejur, și a început să plângă cu stelele lui căzătoare pe care voi, copiii, le știți de meteoriți. Iar Calea Lactee, cea mai înfierbântată de pe cer, pentru câteva secunde cosmice și-a stins lumina în semn de protest față de lipsa unor condiții spațiale. Se simțea prea înghesuită.

Dumnezeu a întrebat atunci cerul:

– Ce e cu voi, dragele mele creații, ce v-a apucat? Au, nu v-ajunge necuprinderea pe care v-am dat-o?..

– Doamne!... a zis soarele. Dar noi cu cine ne jucăm? Copii, razele mele dragi, umblă besmetice peste tot și un au unde se juca. De multe ori i-am pierdut prin fundăturile universului.

Luna a sărit și ea cu gura:

– Are dreptate soarele, Mărite Doamne. Eu umblu toată noaptea în nesomnul meu, ca nebuna, să aflu pe cineva cu care să stau la taifas și nu găsesc!... M-am saturat de singurătate!

Luceafărul pus pe harță și ținut cumva de mânecă de câteva stele vecine, plesnind de tinerețe și vigoare, țopăind cu razele lui sclipitoare, se amestecă și el în vorbă:

– Vezi, Doamne, “dacă iubire nu e, atunci nimic nu e”!... Vreau să-mi găsesc și eu consoarta!... Dar unde, Doamne?

– Bine, copiii mei, a zis Dumnezeu scărpinându-se în barbă, schițând un zâmbet in colțul gurii, și a scos din atelierul său secret Pământul cu apele lui, cu munții, cu văile și câmpiile lui roditoare, împânzit peste tot cu cete de copii jucăuși și cu alte ființe cuvântătoare și necuvântătoare, care se zbenguiau în neastâmpărata lor bucurie pentru faptul că existau! Ale voastre să fie în vecii vecilor. Amin!

– Mulțumim, Doamne! a grăit corul ceresc al aștrilor.Mulțumim!...

– Tu, Soare, să ai grija să învelești cu căldură și lumină toată această minune care se va numi Pământ. Tu, Lună, și tu, Luceafăr, să creați frumosul și iubirea între oameni. Iar voi, stelelor, să dați speranță și cutezanță tuturor ființelor universului.

Iar eu, văzând atâta bucurie și atâta înțelepciune între cer și pământ, nu am putut să rezist și să nu-mi notez într-o carte de povești adevărate câte ceva dintre toate aceste minunății lăsate de Dumnezeu, întru bucuria copiilor care nu sunt altii decât noi toți, fie că suntem bătrâni, fie prunci. Spun aceasta, întrucât în fiecare dintre noi zburdă o inimă de copil, chiar dacă ne mai sprijinim și într-o cârjă.

Și dacă din când în când mai vedeți că cerul plânge cu meteoriți, să știți că acestea sunt lacrimile lui de bucurie, de bucurie că Dumnezeu le-a dat și lor, aștrilor cerești, un loc unde să-și întâlnească razele și lumina binefăcătoare vieții în univers. Iar nouă, dragostea și iubirea între noi, comori care sunt mai presus de orice pe acest pământ ce se vede a fi raiul creatiei Dumnezeiești.