Rândunica mama

Aflată în zbor deasupra mării, în drum către verile noastre fierbinți, rândunica mamă, împreună cu cele două fiice ale ei și încă multe alte rândunele ce zburau în stol, nu a putut să se țină de cârd, simțind că i se termină puterile.

Mai întâi dădu vina pe bătrânețile ei. Pe neputința care dă să apară încet, încet, odată cu trecerea anilor.

-O fi vreun reumatism, se consolă ea!

Trebuie să înving toate necazurile, mă așteaptă rândunelele, scumpele mele fetițe. Trebuie să le învăț să-și facă cuiburile, să cuibărească ouăle și să-și crească la rândul lor puii. Altfel, ne piere sămânța!

Și cum zbura cu ultimele-i puteri, numai ce zări la orizontul mării un vapor fumegând, a cărui sirenă se auzi până la ea. Parcă special pentru a-i da o undă de speranță. Într-un suflet alergă în zbor către acolo și ateriză pe balustrada vaporului. Se nimerise să fie un vapor de croazieră.

O fetiță brunețică, cârnă și neastâmpărată, cu ochii verzi bătând în căprui se apropie de ea. Si cu mânuțele fine o netezi pe căpușor, apoi pe tot corpul.

Rândunica era tare obosită și în același timp foarte speriată. La început a încercat să zboare. Inima fi băte să-i spargă pieptul firav. Dar dragostea cu care o mângâia și o alinta fetița, o înduplecă și în același timp o încurajă hotărând să se lase supusă.

-Elena, ce faci acolo? o strigă o voce îngrijorată. De când te caut!

-Vino, mami, vino, te rog! Uite ce-am găsit! Vai ce dulce e și ce ochișori vioi și blânzi are!

-E o rândunică obosită de zbor. Las-o în pace să se odihnească și hai să mergem la masă.

-O vreau mami, o vreau! Te rog, mami! și începu să-i pupe capul pufos.

-Dar nu se poate, Elena. Ce să facem cu ea? Ei îi place libertatea. Și apoi pe vapor nu e voie să o găzduim.

-Puteți să o luați stimată doamnă și să o duceți unde vreți. Rândunelele nu se sperie de oameni, fiindcă știu că sunt iubite de ei. Spuneți că v-am dat eu voie! se auzi glasul căpitanului de vapor.

-Ura, domnule căpitan! Vă multumesc! Mami, știi ce fac cu ea? Când ajungem acasă o să o pun in cuibul de rândunică pe care il avem in balcon. Mă lași?

-Cum să nu. Dar acum hai să-i dăm să mănânce, că i-o fi tare foame!

Doamne; nu-ți vine să crezi ce s-a întâmplat când Elena și mama ei au ajuns acasă.

În balcon mai erau două rândunici și de cum se văzură cu noua sosită, începură să-și legene capetele și să-și lipească una de alta ciocurile scoțând un ciripit vesel și continuu. Erau fiicele mamei rândunică, cea care se pierduse de ele și care veniseră aici la vechiul cuib, unde anul trecut s-au născut. Intâmplarea făcând ca Elena să le prilejuiască reîntâlnirea.

Abia atunci rândunica mamă se umplu de bucurie, nu că își găsise fiicele, ci faptul că acestea deveniseră mari și capabile să se descurce în viață. Și cu hărnicia și cu măiestria arhitecturală ce le caracterizează, cele trei rândunici au mai construit cu micuțele lor ciocuri încă două locuințe cuib, de unde în toamnă au plecat fiecare cu puii lor, pregătiți de marea călătorie de unde veniseră. Iar Elena le făcu semn prietenește cu ambele mânuțe.

-Pa, frumoaselor, călătorie plăcută! Vă aștept și la anul, dragele mele prietene!...

Rândunica mamă și de acum bunicuță mai făcu un raid din văzduhul in care pornise la lungul drum de reîntoarcere și așezându-se pe umărul Elenei îi dărui un sărut cu ciocul și căpușorul ei plușat pe obrăjorul îmbujorat al micuței ființe care o salvase.