Vulpea bearcă

Trăia în apusul vremurilor o vulpe ce ca ea nu se afla. Se părea că așa arată sălbăticiunea la începuturile ei. Avea ca și acum patru picioare, două urechi ascuțite, doi ochi la fel ca două mărgele, blană roșcată. Un singur lucru îi lipsea: coada. Era atît de zbârcită încît abia se zărea.

Știindu-se cu acest beteșug, rar îndrăznea să-și arate făptura în lume.

-Ia uite, iar a ieșit bearca din bârlog, orăcăia cît îl ținea gura un broscoi.

-Ha, ha, ha! se zburlea coțofana cea rea de gură ciugulind dintr-un ou furat. Uite, parcă fug două urechi și patru picioare agățate anapoda de ele. De ce nu o fi terminat-o Creatorul?

-Taci coțofano! Cine te crezi? Tu nu vezi că ai rămas neterminată la vopsit? Nu esti nici cioară nici cuc, nici porumbel nici cucuvea, nici ciocănitoare. Cum ar zice vorba hâtră a românului nu ești nici cal nici măgar. Cocoțat într-un pom interveni în discuția contradictorie un arici care, de obicei nu se prea amesteca în desele conflicte dintre viețuitoarele pădurii.

-Lăsați-o să se plimbe săraca, zise ghemotocul îmbrăcat în țepi și rostogolindu-se chiar pe potecuța unde își făcuse apariția vulpea bearcă.

Firoscoasa noastră, prinzând ceva curaj, întâlni într-una din zile un păun de o frumusețe ispititoare și își zise în gînd:

-Doamne, ce bine mi-ar sta pe cap cu coroana și cu această coadă multicoloră!

De la zisă și până la efortul faptei nu trecu prea mult timp. Făcu în așa fel să se întâlnească întâmplător cu păsăretul și să obțină ce dorea pe cale pașnică, prin tratative și negocieri ca la piață. Dar păunul nici nu voia să audă. Așa că vulpea, cu apucăturile sale viclene s-a supărat cât l-a implorat pe păun să-i împrumute podoabele pînă ce l-a luat bine la scărmănat. Apoi, cu niște rășină de brad și-a lipit făloasele trofee unde și le-a visat. Fudulă de tot vulpea se plimba trufașă pe cărările strâmte ale pădurii, stârnind păreri care mai de care mai originale din partea populației silvane.

Ia uitați-vă la paparuda asta care a ieșit la plimbare cu haine tâlhărite!

-Poartă-te cum ți-e portul și vorbește cum ți-e mieunatul zise un râs vărgat, cocoțat în copac și cu alte treburi decât acelea de spectator.

Vulpea înghițea în sec aducându-și aminte dintr-o poveste strămoșească cum o isteață din același neam cu ea a păcălit un urs, de pe atunci rămânând și zicala "de aia n-are ursul coadă".

Si ce și-o fi zis în mintea ei care nu era bearcă: Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Râde lumea de mine.

S-a sucit, s-a răsucit, a umblat, a întrebat, a cercetat și a aflat că există undeva pe malul unui lac un institut de înfrumusețare. De chirurgie plastică. Așa se numește el în termeni științifici. Așezămîntul era condus de un rac autoproclamat stăpânitorul apelor. Impreună cu un alt croitor aflat în slujba stăpânirii s-au apucat să repare ce era de reparat la coada vulpii.

Asupra prețului nu s-au tocmit fiind primul transplant din istoria medicinii animalelor. Intervenția chirurgicală fiind oferită ca premiul al reușitei.

Stăpânitorul locului era un descendent îndepărtat al regelui care conducea destinul meleagurilor lacustre pe vremea când Moș Martin a fost trimis la pescuit iarna și i-a rămas coada prinsă în ghearele hrăpărețe ale gheții.

Cum se face, cum nu se face, așa-i în lumea poveștilor - coada s-a păstrat prin tratare...criogenică. Mai direct și simplu spus, prin congelare.

Această relicvă s-au apucat meșterii să-i transplanteze vulpii.

Se spune că operația a reușit pînă la urmă.

Cu ditamai codoiul de urs, vulpea și-a mutat reședința în altă pădure. Viețuitoarele de acolo nu aveau de unde să stie de pățania vulpii berce și credeau că așa trebuie să arate o coadă de vulpe. Mare și stufoasă, cât o minciună.