Album de familie

Era, de acum, aproape seară. Soarele scăpătase de multișor printre frumoșii pomi din grădina dendrologică întinsă pe cele peste douăzeci de hectare din preajma palatului boieresc din Ghidigeni.

Peste tot liniștea se așternuse ca scăpată din mână. O liniște de temut. Ochii celor de față stăteau țintă spre intrarea către palat. Se știa că în acea zi și nu seară, trebuie să sosească de la Iași doamna Caroline și cei doi așa ziși nepoți de alianță, Mitel și Narcis, luați pe lângă palat pentru educație. Cum de altfel se purta pe la curțile înaltei societăți. Grijile se purtau atunci, deoarece se întâmplau foarte dese atacuri banditești și haiducești la drumul mare.

Dar, timpul trecea și se lăsa apăsător ca o lespede peste gândurile și până pe umerii și răspunderea domnului Canelopol. Omul cel mai bogat al ținutului. Care-și împărțea frământata-i viață cu tic-tacul ceasornicului de aur cu lănțișor zăngănitor purtat la buzunarul mic al vestei. Ceas pe care îl privea tot timpul. Chiar dacă era sau nu necesar. Își făcuse un obicei din asta. Mai ales pentru a-și calma agitata-i făptură.

Slujitorii domniei sale, care nu erau puțini la număr, aprinseră petromaxele; niște lămpi cu gaz, dar cu o lumină ca de neon. Aduse special de la Paris și care costau, pe vremea aceea, o avere.

Pe lângă felinarele obișnuite amplasate în jurul palatului, pe terase și în incinte, agățară aceste lămpi astfel încât mărețul așezământ părea și, de fapt, era scăldat într-o lumină feerică.

Apa Bârladului se strecura molcomă printre sălciile mărginașe, la o aruncătură bună de băț față de reședință și curgea și ea cu o oarecare temere.

Unul dintre servitorii mai buni de ureche, cu capul lipit de pământ, deslușind, pare-se ceva zgomote îndepărtate ale celor șase cai de la caleașca domniei sale Caroline, scoase un chiot de bucurie anunțându-l pe boier.

- Gata, pun capul jos conașule dacă mint ! I-am auzit cu urechile mele. Au trecut podul gârlei și-acum trebuie să apară.

Un fior de bucurie trecu prin toată asistența.

- Lasă-mă Ioane, te cunosc eu pe tine. Îți faci griji precum calul, nălucă! Îi zise boierul ștergându-și fața transpirată de emoție și așteptare.

Nu o mai văzuse pe doamna Caroline de multișor. El umblând cu afaceri și pe alte domenii din sudul țării, fiind și foarte mult timp plecat din țară. Întrucât domnia sa făcea și politică, timpul îi era întotdeauna măsurat. Doamna în schimb, era răspândită fie printr-o vizită la boierul Negropontes, la renumitele vinuri de Panciu și Nicorești sau la vecinul Cincu, ici la Tecuci. Sau, de ce nu, prin piețele din împrejur. Însă grija îi era Stelică fiul lor adoptiv, care în ultimul timp afișa o suferință mintală, fie din naștere, spuneau unii, sau dintr-un accident sau spaimă când era mic, spuneau alții. Cică, l-ar fi scăpat mama lui adevărată din brațe și s-a lovit la cap. Curios că manifestarea bolii se arătă mai târziu. Când deja se făcuse mărișor.

Trebuie arătat însă că cei trei copii ai lui Dumitru și Caroline și anume: Antuan trăia pe la București când nu era plecat la Oxford, Mihnea și Ioana, mai ales, răsfățându-se în Paris ca o ființă frumoasă și cultivată, cunoscând la perfecție șase limbi. Era considerată de contemporani ca una dintre reginele românce ale Parisului, alături de Noailles și Marta Bibescu. Ioana își construiește la Paris un luxos hotel particular unde în timpul primului război mondial o găzduiește pe regina Maria și suita acesteia.

Acest Stelică, chiar a fost găsit, lepădat de mama sa pe marginea unui drum, pe unde obișnuia să treacă boierul. Iar doamna Caroline i-a plăcut cum plânge și l-a luat în adopție. Și, în sfârșit, ultima presupunere în motivația diagnosticului lui Stelică a fost că, într-o noapte cu trăznete și fulgere de se mișcau și morții din morminte, a năvălit în palat tocmai când micuțul era proaspăt venit, “banda” lui Pantelimon. Un haiduc al acelor timpuri pentru care Regele Carol I pusese premiu de 3000 lei pe capul lui. Erau bani. Nu joacă. Au făcut pagubă mare atunci. Luând obiecte de preț, argintării și băgând în sperieți tot personalul, care, deși aveau arme de foc, nu au izbutit să ochească nici un bandit. Așa erau de vicleni și ageri.

Aici se cere o explicație. În primul rând, Pantelimon nu ataca în bandă. Trebuie făcută o diferențiere între un haiduc și o bandă de hoți.

Haiducul, în general, lucrează de unul singur pentru îndreptarea unor nedreptăți din societate sau în cazul lui Pantelimon chiar asupra persoanei sale și care le vom lămuri pe parcursul lecturării acestei cărți.

Ori, în atacul de la Palatul din Ghidigeni a rezultat și o victimă, Ion a lui Toma, care a avut curajul să-i înfrunte pe bandiți.

Cuibul acestor hoți era în pădurea din zonă, pădurea Cioarei, unde existau două grupări, una mai periculoasă decât cealaltă. Banda lui Vătafu și a lui Miftode.

Însă, dat fiind răspândirea în masă a fenomenului Pantelimon preluat mai ales de presa centrală, exemplu, ziarul ,,Dimineața” al lui C. Mille, ținea opinia publică la zi cu vești gazetărești menite să vândă ziarul!

Medicii de la toate spitalele vizitate de Canelopol spuneau că în urma unui traumatism a rămas copilul, în acea stare.

Dar, iată că cele aproximativ două-trei sute de camere ale palatului de la Ghidigeni parcă se luminau și mai puternic.

De după aleea de plopi, încolonată de umbre uriașe ce ajungeau până la șosea, apăru caleașca aurită trasă de cei șase cai albi înspumați, cu gurile înfierbântate de zăngănitul zăbalelor.

Birjarii, scăpătară de pe capră și de o parte și de alta a caleștii, deschiseră portierele cu scăriță, și din cupeu coborâ plină de bucuria revederii, doamna Caroline.

O femeie tânără, cu un trup de invidiat după semeția mișcărilor, îmbrăcată cu o pălărie înflorată în roz ce acoperea un căpșor inundat de un păr în culoarea paiului de grâu copt, jucându-i sub sprâncene doi ochi nemaipomenit de albaștrii.

Cu mâna stângă balansa un minunat evantai chinezesc.

Sări sprintenă către soțul ei, omul cu perciuni proeminenți englezești și totdeauna cu o pălărie neagră de fetru. De statură nu prea înaltă, dar un corp bine făcut.

Ai fi zis că dintr-o mișcare întoarce lumea pe dos.

Îl trase cu palmele fierbinți de obrajii îmbujorați și-l pupă cu drag și nesaț.

De partea cealaltă, coborâră Mitel și Narcis, doi flăcăiandrii îmbrăcați de oraș și cu pretenții așișderea. Prin descendență nativă erau jumătate români și jumătate greci.

Zâmbitori și supuși, se îndreptară către domnul Canelopol dând să-i sărute mâna.

- Da ce sunt eu, popă măi băieți?... Bine ați venit și mulțumesc că mi-ați adus-o întreagă pe mătușa voastră !...

- Se poate unchiule ?! Noi ce păzim aici ? Și apoi, s-o spunem pe cea dreaptă. Nu vedeți ce puternici suntem ?

- Prea bine copii. Acum să mergem să cinăm că nu se poate să nu vă fie foame.

- Și încă ce foame ! De lup. Am dat noi pe drum să oprim la coada lacului. Dar n-avea balta pește. Le era poftă și ospătarilor.

- Am înghițit în sec și iată-ne acasă. Zise Narcis încântat că-l ascultă cineva.

- Și, zi ce-i pe la Iași draga mea ?

- Chiote de voie bună, ce să fie. Lumea care încotro trebăluiește. Cocoanele, mai ales cocoanele, umblă ca banul ăl rău. Pe la teatre, saloane de modă, cafenele, însoțite de cățeluși și admiratori pe măsură. Se dau madam cutare, madam cutare, numai eu nu am nume acolo ! N-o lua ca un reproș. Dar ăsta-i adevărul. Și parcă îți venea rău când știai că aici e cu totul altfel.

- Dacă e așa și asta îți dorești și ăsta ți-e păsul, ți-o spun în mod public, nu-i o problemă. O să-ți fac o casă mare în Iași. Și dacă vrei chiar la Paris sau Londra. Ce, eu când eram la Stambul, Viena ori Paris, mă întreba cineva – negrii ți-s ochii ? Aveai bani, aveai audiență și primire dacă știai să ți-o faci. Dacă nu, colindai strada ca orice muritor. Banul vorbește, doamnă.

- Apropos de Paris. Ce fac cu băieții ?

I-am luat pentru ca să zic așa, să-i școlim, nu să-i țină la țâța vacii aici la Ghidigeni!...

- Bine, dar ai lor trebuie să priceapă că asta nu-i treabă cât ai bate din palme și mai ales, e musai mai întâi să merg eu la Paris. Să aduc specialistul pentru Stelică.

- Toate se cer aranjate !

- Da doamnă ! Dar peste toate astea, sunt și cele câteva mii de hectare din care trăim toți de pe aici. Și atâtea alte hangarale care nu ne prea slăbesc.

- Că nu m-ai ascultat atunci când am venit din Grecia, unde n-a prins afacerea și te-am rugat să ne stabilim la Iași. Să facem negoț și industrie. Doar ești grec și grecii, din tată în fiu, au această îndeletnicire. Ai preferat să stai pe moșia lui Dumitru Mavrocordat. Nu înțeleg ce te leagă atât de aceste locuri.

- Pentru că aici este patria mea și dacă nu e, vreau să fie.

- Însuși Regele Carol când ne-a vizitat atunci ți-a zis:

- Măi prietene, eu nu te înțeleg, de ce nu vii în București, cu priceperea și avuția ta !? Stai și păzești coclaurile astea și altele !?

- M-a legat în primul rând faptul că aici am găsit oameni pe înțelesul meu și harnici. De aceea le-am dat și lor pământ. De aceea le-am făcut apeduct, și le-am băgat la porțile fiecăruia cișmea de apă; am făcut biserică, școală și cimitir, pentru că am simțit că aici voi face treabă bună. Și, la urma urmei, așa gândeam atunci.

- Mai ales cu cimitirul. Iar v-ați apucat de vorbăraie ? interveni Mitel, care era mai îndrăzneț. Parcă ne chemarăți la masă ?

- Eu unul mă așez, că mă ia cu leșin – mărturisi Narcis, rezemându-se de una din multele bănci ce străjuiau colonada jocului de popice, a terenului de tenis și alte jocuri în er liber.

- Dar într-acolo ne îndreptăm. Hai, urcați treptele, sau nu mai aveți măcar nici atâta putere ? Glăsui veselă doamna Caroline.

Înainte de a pune piciorul pe prima treaptă, aveai plăcuta senzație că te afli fie în paradisul poveștilor, fie într-un fort roman. Ceea ce era foarte plăcut: terase ieșinde curajos în întâmpinarea privitorului cu mici și felurite coloane și ornamente îți întăreau convingerea că te afli în fața unei lucrări artistice.

La cele două etaje, găseai din abundență uși și ferestre, ieșinduri bătute cu tablă în solz de pește. Turnulețe fel de fel în care se amestecau stilurile, presărând ansamblul cu diversități arhitecturale. Intrările în castel se aflau în toate cele patru puncte cardinale.

Partea nordică, nu știu de ce, avea în acea aripă separată de corpul principal – separație dimensională – una din cele mai interesante alcătuiri văzute până atunci: o terasă lungă, străjuită de scări mozaicate multicolor, sprijinită în coloane simple cu bolți, urmate pe interior de mai multe uși tainice. Câteodată te ducea gândul că e o aripă de Catedrală gotică.

Celelalte anexe exterioare, pe măsura scăderii intensității luminii, erau din ce în ce mai puțin conturate ca în final să se absoarbă în penumbră.

Intrarea principală în palatul luminat de felinarele ajutătoare și petromaxe, arătau privirii o adevărată fortăreță. Însă cu forme estetice netezite și ambiante. Fără nici o exagerare. Coloanele înalte și puternic îmbrăcate în marmură albă, modelate pe capete din belșug cu sculpturi clasice, patronau fațada, imensa fațadă, la care se adăugau ușile masive în patru canate, zăvorâte cu mânere și belciuge din bronz masiv.

Fără a încerca să fac o comparație, doar să notez trecerea prin timp a omului și mai ales a fiului lui Dumnezeu, Iisus, aici la Roma pe Via Apia Antica (ea însăși un muzeu în aer liber)stradă pe care intrau în oraș armatele romane învingătoare.Este Basilica Qvo Vadis Domine, unde se păstrează și astăzi pe o piatră de caldarâm, urmele tălpilor lui Iisus Hristos, când s-a întâlnit cu Petru, care voia să fugă din cetate (ca să scape de martiraj).

Ce exemplu mai semnificativ să fie decât că prin acest Palat, Canelopolii au marcat pașii lor într-o țară care i-a adoptat într-o lume care și astăzi se bucură de binefacerile lor.

Aici se povestea că, în momentul deschiderii ușilor, un servitor purtând veșminte de epocă, urmat de alți doi ucenici, te îmbiau să pășești, cerându-ți în schimb anexele vestimentare de călătorie. Să fie mișcarea celui venit cât mai puțin stânjenitoare.

Prima încăpere cuprindea un salon proiectat într-o geometrie colțuroasă, cu scafe gravate, geamuri zăbrelite fin, dar mari și luminoase, străjuit de jur împrejur de pereți de un alb imaculat, împodobiți cu tablouri grele semnate de renumiți pictori străini și români.

Către talpa scării, undeva pe un loc bine căutat, aștepta cu aripa desfăcută, un pian sclipitor cu clapele albe sidefate, să-i fie mângâiate de o mână îndemânoasă.

În centrul salonului, trona o masă enormă de nuc, mărginită de o sumedenie de fotolii și scaune îmbrăcate în piele neagră țintuită.

Dar cum, de obicei doamna Caroline avea preferința să servească masa în salonul de sus, interveni blând:

- Faceți-mi plăcerea dragii mei și urcați scările. Mi se pare mult mai intim acolo.

- Și mai odihnitor, întări conul Canelopol.

Servitorii mișunau precum albinele în preajma stupului. Dar, totul se petrecea într-o liniște desăvârșită.

Scările constituiau un alt obiect de artă din acest palat. Îmbrăcate în pluș masiv, mov, fixat cu vergele aurite la fiecare treaptă, însoțite de o balustradă cu stâlpișori sculptați în stil Brâncovenesc. Parcă te îmbia să o mângâi în trecere. Singurul detaliu comun cu al scărilor de oriunde, era faptul că scârțâiau la fiecare atingere a pașilor.

Salonul doi era susținut de coloane discrete maronii. Pe pereți, în chenare artistice, apăreau fel și fel de fresce care atingeau plăcut privirea vizitatorului.

Masa din această încăpere, nu mai era așa de impozantă. Găzduia pe lângă ea, scaune cu spătar înalt, gravate artistic și destul de greoi. Nu știu de ce, dar parcă nu aparțineau mesei. Alăturat, între o ușă și una din coloane, se arăta, un bar plin de oglinzi și încărcat peste măsură cu băuturi de tot felul. Dar, la aglomerarea atâtor fețe boierești perindate pe acolo, barul cred că era chiar bine venit.

Pe masă totul era pregătit ca la carte. Cu toate că era seară și ar fi fost de ales o cină mai ușoară, aglomerația bunătăților preparate de doamna Marieta. Sanda pe numele ei adevărat. Bucatele te îmbiau la un ospăț zdravăn. Doar invitații mai lipseau.

Doamna Caroline, se așeză prima la un capăt al mesei. Boierul Canelopol postându-se la celălalt capăt, iar lateral se așezară cei doi nepoți prin alianță. După câteva minute apăru și Stelică adus într-un cărucior portabil. Se afla în acel moment în criză.

Stelică avea o făptură blândă, dar o privire seacă. Fu condus de o tânără și frumoasă servitoare în partea dreaptă a doamnei Caroline care îl mângâie și- l pupă pe obraz, urându-i poftă bună.

Copilul, primi cu plăcere afecțiunea “mamei”. Dar în câteva clipe reveni la starea lui de indiferență.

Servitul mesei s-a făcut în tăcere și fără cuvinte, mai ales fără veselie. Fata care venise cu Stelică îl hrănea ca pe un copil, iar acesta docil, asculta și primea tot ce i se dădea.

Păcat de frumusețea lui. Expresia ființei îi arăta suferința care-i măcina și pe cei doi părinți adoptivi. Și aceasta din cauză că nu încercaseră la timpul potrivit căile posibile de vindecare. Când au fost cu Stelica la Berlin, un mare neurolog s-a oferit să-l opereze și el nu a vrut să riște. Spera într-o minune. Minunea nu a venit nici când, la Paris, i se recomandase același tratament chirurgical. Și atunci doamna Caroline s-a opus zicând că “nu face experiențe pe copilul ei”. Timpul a trecut, băiatul s-a făcut mare și boala s-a menținut.

Mitel și Narcis după îmbelșugata cină au fost conduși de o altă fată de-a locului, la etajul doi. La camerele de musafiri, fiind invitați să-și aleagă locul de odihnă.

Au preferat o singură cameră. Cu toate că aveai de unde alege. Una era mai frumos aranjată decât cealaltă. Rămași în intimitatea lor, fiecare visa la rându-i cum îi va sta ca stăpân al acestor bunuri ! Dar acestea erau doar vise.

Luxul și confortul predomina în întregul palat, unde cândva, cu ani în urmă, a odihnit aici și marele Rege Carol I și unde adeseori obișnuia să vină la vânătoare. Locul lui preferat fiind în Pădurea Vladmicului și Ploscuțenilor. Una că erau niște peisaje extraordinare cu o anumită sălbăticie și apoi, diversitatea vânatului.

Ultima dată când a fost aici, regele a participat la sfințirea bisericii din Vladmic unde a venit toată suflarea de prin împrejurimi, având loc și o serbare câmpenească.

Punctul culminant a fost când din desișul pădurii a apărut un călăreț cu o figură ca din legendă și în plină mulțime s-a prezentat în fața Măriei Sale ca un oarecare negustor de vinuri din partea Romanului, oferindu-i o ploscă gravată cu aur, îmbrăcată în curele din piele, fiind țintuită cu pietre scumpe. Ploscă în care se lenevea o țuică atât de tare și de aromată, din care Regele nu gustase până atunci.

Dialogul se încheie astfel, după ce călărețul îi înmână un plic:

- Măria Ta, am rugămintea ca după ce plec eu, să deschideți acest plic în care vorbesc despre breasla mea. După care, înghesui pintenii în burta calului, își îndesă pălăria neagră cu boruri mari pe cap, netezându-șiviclenește mustața de cărbune și arse cu poftă haiducească o cravașă bidiviului încât acesta porni ca din pușcă pe acolo de unde venise.

Totul s-a petrecut fără ca nimeni să aibă răgaz să gândească altceva, decât ceea ce li se oferea privirii.

Deschizând scrisoarea, unul din aghiotanții suveranului citi:

“Măria Ta, mă iertați pentru îndrăzneala folosirii acestei căi. Am socotit-o cea mai bună cale de a vă vedea și de a mă vedea. Nu sunt ce credeți. Nu sunt ce se spune. Ce se aude. Sunt omul care-i ajută pe cei cu necazuri “

Cu stimă Pantelimon

P.S.: Bogații nu împart niciodată cu nimeni, m-am gândit să o fac eu.

Că alții jefuiesc și fac crime în numele meu, asta nu-i treaba mea!

Cu același respect, Pantelimon

Explozia a fost ca atare.

Cei de față au rămas încremeniți mai ales după ce au auzit rostindu-se numele lui Pantelimon, nume care a fulgerat mulțimea.

Măria Sa, după un moment de încruntare și o eventuală chibzuință, a pornit într-un râs înfundat și din ce în ce mai zgomotos, molipsind și audiența. Apoi, într-un zâmbet stăpânit a grăit.

- Bravo vouă, oșteni de rang și asitență pe măsură, că cel mai căutat om, dacă-i putem spune așa, din țară, ne-a pus la toți “tichia” pe ochi.. Și-a bătut pur și simplu joc. Mare forță de sine și curaj trebuie să aibă. Îl apreciez “halal român” Să fie prins, asta îmi doresc ! După care Măria Sa a și plecat, de data asta trist, către București.

La palatul din Ghidigeni era liniște, dar o liniște mocnită.

Singurele unități care mergeau în plin erau, fabrica de oțet și cea de spirt, ca și abatorul. Necazurile interne ale administrației moșiei erau cu duiumul. Întinsele domenii nu mai erau lucrate ca lumea. Slujitorii se învățaseră la furat și la lenevie. Domnul Canelopol, de altfel un om energic și priceput în mai multe domenii, nu le mai cuprindea pe toate.

Nu putea fi în același timp în mai multe locuri. Dânsul făcând și politică, avea o agendă de lucru foarte încărcată: ministere, guvern, rege. Iar situația națională și internațională nu dădea atât de bine, mai ales pentru oamenii de afaceri cum era el.

Doamna Caroline, femeia și doamna, aș accentua femeia, era cea care avea autoritate. Dar, într-un domeniu mai restrâns.

La un asemenea palat și dependințe, existau o sumedenie de oameni ce deserveau grajdurile de animale: oi, porci, păsări; grădinăritul, mașinile agricole, dar mai ales personalul de serviciu din palat. Pentru că trebuie arătat.

Ghidigeniul devenise locul în care se întâlnea protipendada Bucureștiului și a altor orașe mari. Se făcea călărie, înot, tenis, popice, poker, golf, și alte asemenea fineți pentru obrazele subțiri și tipuri de distracții.

Canelopol nu reușea întotdeauna să controleze domeniile din lipsa unei familii mai numeroase. Așa s-a întâmplat și cu Ionescu – administratorul de la palat; după primul război mondial a apărut ca o ciupercă cu o moșie în partea nordică a Romanului.

Cel mai de bază om al lui Canelopol și cel mai devotat a fost intendentul de la palat – Richter – cunoscător de limba franceză, germană, engleză, greacă, rusă, și care a făcut armata la austro-ungari.

Acesta poate fi luat ca un exemplu de credință și devotament față de Canelopol, conducând cu și fără prezența celor doi, destinele nu numai ale palatului ci și a întregii administrații, fiind cel mai vârstnic slujitor al curții. Dacă nu mă înșel, până aproape de cel de-al doilea război mondial.

Soția sa, doamna Marieta, era bucătăreasa palatului și conducea cu măiestrie o armată de slujitoare. Foarte nulți demnitari politici și oameni de cultură ai timpului, au gustat din bunătățile culinare gătite de Marieta.

Ajunsese o legendă a locului datorită priceperii preparării atâtor bunătăți.

Chiar și astăzi se află la Ghidigeni nepoți și strănepoți ai domnului Richter; oameni tot atât de talentați.

Dar, întorcându-ne în timp, Canelopol veni de la București unde fusese chemat la Ministerul de Război pentru reglarea unor treburi. Întreține o discuție aspră, tet-a-tet, cu doamna Caroline: nu despre eventualele chestiuni de amor din casă sau despre stângăciile din administrarea moșiei sau prostul mers al lucrărilor la cavoul Canelopolilor ci, el nu înțelegea de ce trebuia să-l ducă neapărat pe Mitel la Paris.

Narcis renunțase între timp la călătorie, dorind să rămână la Ghidigeni. Având o înclinație spre socoteli, venind dintr-o familie de economiști, dorea să se ocupe și el de evidența contabilă a palatului. Ceea ce nu i se refuză. Se simțea mult mai bine aici. Și în ascunzișul gândurilor lui, avea o mai mare speranță în ceea ce privea moștenirea promisă de doamna Caroline. Deci, trebuia să stea pe aproape.

Mitel, în schimb, avea un comportament de vedetă. Se vedea dotat a face față marilor metropole și că locul lui nu poate fi la Ghidigeni. Ci, acolo unde se formează marii oameni de cultură. Din toate înzestrările pe care și le atribuia, prefera cântatul la pian. Spera într-o revelație în urma unor studii aprofundate și metodice. Pe lângă toate acestea îi plăcea foarte mult viața. Și mai ales femeile. În aceeași măsură și jocurile de noroc.

Este adevărat că și el ca bărbat se ridica aproape la nivelul pretențiilor. Înalt, brunețel, cu părul ondulat, în contrast cu ochii bătând într-un albastru – verde de câmpie. Ceea ce-i dădea un anumit farmec, în plus !

Nasul desenat simetric pe figura stăpânită de un licăr ascuns, îl făcea pe Mitel un bărbat care trebuia luat în seamă.

Acum Canelopol stătea să hotărască, nu atât plecarea lui Mitel la Paris. Ci, să consulte un mare neurochirurg care își făcuse faimă în întreaga lume prin vindecarea unor cazuri socotite până atunci incurabile.

Socoti împreună cu doamna Caroline ca, în cazul în care doctorul acceptă să-și pună reputația în joc, în schimbul unei fabuloase sume de bani, să-l aducă pe doctor la Goteni sau la București, întrucât “Stelică” era greu transportabil.

Pe moment, își făcu un plan de corespondență urmând să îl trimită telegrafic prietenului său la Paris – Spiratu Socrate -, care urma să poarte negocierile cu doctorul Duran.

Se cunoștea din presa vremii că dr. Duran nu accepta compromisuri. Atât de mult ținea la reputația sa, dar mai ales la descoperirile lui în ale medicinei, încât cu greu ar fi putut să încerce ceva, urmat de un eșec.

Dar, se vedea treaba că până la plecarea spre Paris, alte treburi erau de pus la punct, în administrație.

Lovitura de grație a fost, slaba recoltă de grâu din acel an. Aproape pe toate domeniile. Ceea ce îl puse în mari dificultăți pe domnul Canelopol, privind contractele la export și mai ales neacoperirea furnizărilor către Ministerul de Război și cel Public, care îi făcuseră acestuia unele înlesniri.

Aranjă astfel, cu producătorii de grâu din alte județe neafectate de calamități, să cumpere la un preț convenabil grâul necesar. Cu alții făcu schimb de produse rezolvând și problema livrării cărnii către armată. Mai schimbă pe ici, pe colo câțiva slujbași ce nu-și făceau datoria. Se ocupă personal de accelerarea lucrărilor la construcția impunătorului cavou al familiei. De fapt, meritul este al fiului său Antuan care aduce din Grecia un templu antic și-l instalează la Ghidigeni. Transformându-l în loc de veci. Astfel, Moldova se poate mândri cu prezența pe pământul ei a unui prețios monument grecesc.

Acum, într-un mic răgaz bine meritat, găsi de cuviință să-și viziteze palatul și împrejurimile sale. Constată că sectorul zootehnic condus de dr. veterinar Alexe Paul, adus din București, se prezenta bine. Fătările aveau ritm și întotdeauna se păstrau câteva procente în plus față de sacrificări. Mai anevoioasă și mai încurcată era problema pădurilor.

În acel moment, comerțul cu lemnăria stagna. Singurul consumator mare rămânea Ministerul Educației Naționale.

Gaterele stăteau cum se zice – în pauză de masă. Doar lemnul de foc mai avea căutare, însă nu era tocmai prețăluit.

Însă, între noi fie vorba, a trecut pe la toate astea mai mult de formă. Să-l mai vadă lumea. Să-l știe de stăpân pentru că era cam scump la vedere.

Pe el îl interesa la momentul acela, viața din palat. Și, anume; ce rânduiala mai exista; dacă personalul respectă regulile interne și dacă lucrările de intreținere și curățenie sunt făcute ca lumea.

Pretenția lui era ca personalul principal din administrație să fie bine școlit.

Domnișoara Rozalia care răspundea de tot ce se intâmplă în palat, de altfel, o fată silitoare și cu inițiativă, cunoscătoare de limbă franceză, îl simpatiza mult pe domnul Dumitru Canelopol care dacă îl priveai mai cu atenție nu arăta rău deloc. Era încă un bărbat zdravăn. Statură atletică, de grec venit din Olimp. Păr grizonat, viguros și cu un anumit farmec care putea înnebuni orice femeie.

De cum îl zări, Rozalia i se înfățișă plină de bucurie, îmbiindu-l să ia loc în salonul de primire.

-Nu dragă Rozalia, prefer să vizitez întreg palatul!

-O, da domnule, poftiți după mine.

După cum pășea Rozalia, cum respira, ghiceai din capul locului că o băteau alte gânduri. De îndată își modelă mersul provocator schimbând ritmic din șolduri, pe picioarele-i înmătăsate cu ciorapi cu dungi, șort alb, bluză scrobită și un păr lung și auriu, lăsat să se legene ca o salcie pletoasă adiată de zefir. Parfumul ce-l purta te făcea să-i respiri ființa-i dragă.

Domnul Canelopol admiră farmecul Rozaliei și se purtă cavalerește, fără a-i da fetei vreo speranță la ce probabil tânjea ea.

Când inspecția se apropie de sfârșit, sosi și Panaitis, într-un fel foarte agitat.

Panaitis era îndrăgostit de Rozalia și de la o vreme devenise chiar gelos.

-Ce s-a întâmplat dragă? Ce cauți tu aici? Nu cumva mă spionezi. Ah, gelozie, gelozie!

-Am vrut să … … …

-După câte știu eu alta e treaba ta. Nu să-ți pierzi vremea prin palat.

-Este adevărat coane, dar tocmai vroiam să o anunț …

-Voiai, nu voiai. Hai spune repede.

-Mâine sosesc de la Iași trei cocoane de la nu știu ce fundație națională și doamna Caroline a spus să li se pregătească o primire cum se cuvine la asemenea fețe.

Panaitis desigur că improvizase totul pe moment, bazându-se pe faptul că în caz de înfățișare, doamna Caroline care era foarte spontană și previzibilă, nu-l va contrazice.

-Și acum ce faci? îi zise boierul, mai în glumă mai în serios.

-Ce să fac? Rozalia m-a auzit și se va conforma.

Dumitru nu se ocupa de obicei cu mărunțișuri din acestea, poate că acum făcuse o excepție. El implicându-se în alte dimensiuni ale existenței. Afaceri, conflicte de judectă și multă diplomație economică și bancară. Singurul lui adevăr era doamna Caroline, care pentru ea, el era zeul iar Ghidigenii Olimpul de unde și unde își împlinea toate visele.

Dacă îl luăm ca om, era atât în cercurile înalte cât și în cele de mai jos, apreciat, stimat și iubit. Fiind, în primul rând, un om trecut prin sită și dârmon. Nefiind totuși moștenitorul nicicărei avuții.

Își construise cu mintea și mâinile sale tot ce avea. Vânturase lumea în lung și în lat, prinzând din zbor tehnici și metode de afaceri, cunoscând de altfel trei patru limbi străine pe care le vorbea curent.

Este adevărat că venea în mod ereditar și poate predestinat dintr-o țară cu tradiții in ale negoțului. Dar, ăsta era poate avantajul lui. “Fiecare om se naște cu lumină pe cap, ori cu o tinichea de coadă.” Așa cel puțin credea Canelopol.

Cei doi așa ziși nepoți, ai cucoanei Caroline, continuau să stea la palat. Narcis, o fire mai închisă și un comportament pe măsură, se împăca de minune cu viața de aici. Băgat în seamă de toată lumea, iubit de fetele de prin împrejurimi, încet-încet se simțea ca la el acasă. În particular, se pregătea să dea la drept. Plăcându-i nespus de mult avocatura.

Mitel, în schimb, nu admitea să se vorbească despre el decât la superlativ. Nu umbla cu compromisuri. Avea grijă să meargă la toate sindrofiile. Lipsea cu săptămânile din Ghidigeni și de multe ori venea însoțit de câte o “tipă” cum le zicea el la fetișcane mai ușoare de minte. Mitel nu lăsa o săptămână să treacă să nu meargă la doamna Caroline și să o bată la cap pentru plecarea la Paris.

Ori, Parisul nefiind peste drum, anumite probleme trebuiau conjugate. Ceea ce făcea ca poftele lui să se mai stingă în suc propriu.

Canelopol primi într-una din zile confirmarea de la Paris, de la prietenul lui Spiratu Socrate că dr. Duran îl așteaptă la negocieri. Era într-o zi de joi cu vreme foarte frumoasă.Vizitiii pregătiseră totul de plecare; Mitel își făcuse bagajele încă de dimineață și aștepta cu sufletul la gură să înceapă călătoria.

După ce își luă rămas bun de la doamna Caroline, amintindu-i într-un anumit fel lui Panaitis, de ce trebuie să aibă grijă în lipsa sa, făcu un semn și cavalcada se puse în mișcare.

Nu-l încânta nimic. Era așa de plictisit de atâtea plecări de multe ori păguboase, încât era complet indiferent.

În schimb, Mitel, precum leul în cușcă, se frământa și se agita, chiar și pe drum în mersul cadențat al cailor care pufneau nervos pe nări.

Ajunși la Paris, cei doi, aveau într-o măsură vizibilă interese total diferite. Unul umbla după aventură și mărire, altul după o mână de ajutor la nenorocirea care o avea acasă. În fond era un mare gest omenesc chiar dacă nu era într-o legătură de sânge cu “Stelică”.

Acest copil le umpluse în bine anii tinereții. Era ghiduș, deștept și foarte prietenos. Le căzuse celor doi cu tronc atunci când l-au luat din marginea șanțului. Copiii de seama lui “Stelică” ce astăzi sunt moșnegi, cum ar fi ‘nea Vasile Rotaru, Petre Lăcătușu și alții, spun că, “ Stelică ” era considerat pe adevăratelea băiatul lui Canelopol. Mergeau împreună la scăldat, la joacă, le aducea mâncare din casă, câteodată bani. La sărbători mergeau cu uratul, iar ultima casă era a lui Canelopol unde, după ce urau la palat, “Stelică” se ducea în casă și ieșea afară cu o pungă frumușică de lei pe care îi împărțea frățește atât cu ei cât și cu cei de prin sat, adică cu toți copiii. Așa era “Stelică” pe când era sănătos.

Conu’ Canelopol îndură acum toate acestea. De dragul lui Caroline îl duse pe Mitel la gazda pregătită din timp, iar el găzdui o noapte la Hotel Dieu și dimineața se prezentă conform înțelegerii lor la dr. Duron, undeva pe Champ Elyses.

Întâlnirea, cum era de așteptat, a fost destul de nedefinită. Părțile nu cădeau pe nici una din cerințe. Dr. Duron susținea că pacientul să fie adus la Paris având toate condițiile pentru o intervenție de așa complexitate. Canelopol susținea cu toată puterea să vină în România, asumându-și riscul și oferindu-i doctorului sume fabuloase de bani. Un singur lucru pendula între da și nu al dr. Duron: faptul că el nu văzuse pacientul și diagnosticul putea fi și de altă natură, nemaifiind nevoie de intervenție.

După multe ore de conversație, s-a ajuns în final la o înțelegere.

Dr. Duron, cu o echipă și un laborator ultramodern pe vremea aceea, au hotărât să vină direct la Ghidigeni. Dar nu imediat. Ci, după circa o lună, timp în care s-a stabilit și domnul Canelopol la Paris. Luă această hotărâre pentru a fi în coasta doctorului și pentru a avea siguranța că nu ratează și acum ocazia. Cu acest prilej își vizită copiii, pe Mihnea și Ioana, sfătuindu-i și ajutându-i cu bani pentru cheltuielile lor din Paris.

Dar, cum toate se așează în rândul lor, fie că aduc binele ori răul, veni și ziua în care Dr. Duron cu echipa sa și însoțit de Canelopol, sosi la Ghidigeni.

După lungi consultații, s-a stabilit un diagnostic precis și anume: un cheag de sânge pe creier. Fiind de o mare vechime, s-a hotărât ca unica soluție, intervenția chirurgicală.

Tragedia a fost mare. “Stelică”, după câteva zile de la intervenție a decedat, iar. Dr. Duron descurajat de nereușită și nemulțumit de opera sa, pentru că își compromisese numele, nu a rezistat acestui eșec și într-o noapte plumburie de toamnă la frumosul etaj doi al palatului s-a auzit o împușcătură care a răscolit întreaga liniște a castelului.

Nu era altul decât dr. Duron care se sinucise. Nu-i trebui decât o secundă de rătăcire.

Avea acum Ghidigeniul, doi morți, printre care, unul purta numele cel mai cunoscut pe plan internațional. Prin sinuciderea sa, dr. Duron a făcut din Ghidigeni o localitate celebră, la acea vreme.

Boierul Canelopol rămase cu un șoc după dispariția lui “Stelică”. Uneori îi fugeau mințile și pe moment nu aveai cu cine vorbi. Și asta se întâmpla destul de des. Așadar, la palat și pe oriunde pe domenii, când nu era doamna Caroline, era Panaitis care devenise persoana de bază. “El tăia și spânzura”. Verdictul său era îndeplinit fără comentarii.

În această postură de mare credibilitate, Panaitis prezentă un plan de pregătire turistică a zonei Ghidigeni și în special a luncii Bârladului, unde prevăzuse obiective chiar de interes național ca: hipodrom, un mic aeroport, bălțile amenajate și redate pescuitului, dar mai ales zone bogate în ale vânatului. Având grijă să prezinte un plan de publicitate pentru aceste obiective.

Nu excludea, ca la frumosul etaj doi să facă un salon de distracție cu anexele necesare dat fiind faptul că, în urma acestor amenajări vor veni mari personalități evadate din cadrul familial și unde vor căuta să se simtă cât mai bine.

Se înțelege că planul a prins de minune. Cum Canelopol și doamna Caroline nu au argumentat nimic decât proveniența fondurilor bănești, care nu prea străluceau la acea dată, analizând însă posibilitățile reale de pe teren, s-a constatat că totul este posibil.

Așa că, în anul următor majoritatea din obiective au început să funcționeze.

Vestea se răspândi cu viteză și “pacienții” au început să apară. Vorbesc de pacienții noi că cei vechi frecventau în continuare domeniile.

Doamna Caroline acceptă ca Panaitis și Rozalia să se căsătorească și le oferi o casă în zonă.

Într-o seară, doamna Caroline primi vizita neanunțată a domnului Canelopol:

- Iubito, am venit la tine, fără o altă pregătire sau scenariu cum se spune.

- Te ascult. Dar mi se pare că ești foarte necăjit.

- Și da, și nu ! Se pare că a sosit momentul în care trebuie să iau unele hotărâri asupra ființei mele.

- S-a întâmplat cumva ceva ? Ce e cu tine ? Te-am supărat cu ceva ?

- Nicidecum. Viața m-a supărat. Nu asta am vrut eu de la ea. Nu asta am visat. Ori, totul se pare că a fost în zadar. Geaba a fost zbaterea.

- Ești nervos. Calmează-te și hai să ne odihnim. Vino, lângă mine.

- E târziu de acum. Insuccesele m-au năpădit; m-au încălecat. Afacerile de asemenea. Am venit pe aceste locuri cu gânduri bune și mari. Dar, n-a fost să fie !

- Ce-i cu tine ? De unde atâta nemulțumire ? Eu nu văd o tragedie din tot ce spui tu. Ești descumpănit. Lucrurile se pot schimba. Viața de asemenea. E bine să sperăm. Nu am mai avut noi greutăți ?

- Ba da, dragă Caroline. Încă îți spun că totul a fost în zadar. “Stelică” nu mai e. Tu nu m-ai iubit cu adevărat și nu-ți reproșez ! N-ar avea, sau, poate, nu ar mai avea rost. Îți cunosc relațiile tale dar e târziu să le mai judec. Dar, dintre toate, cea mai grea de suportat a fost pierderea lui “Stelică”. Și de care, suntem amândoi vinovați. Că nu am știut să-l ferim de rele.

- Sunt în aceeași suferință cu tine. Dar viața trebuie trăită. Suntem obligați de Dumnezeu ! Și apoi, avem trei copii de care trebuie să ne îngrijim.

- Nu mai am liniște de la plecarea lui. Nu mă mai leagă nimic de acest loc.

- Se poate ! Cum poți vorbi așa ? Acestea sunt destăinuiri groaznice. Mă faci să mă simt nevrednică și nepunticioasă în fața ta, a vieții și mai ales în a ceea ce a fost până acum. Parcă am trăit în zadar.

- Am hotărât să plec. Hotărârea este defintivă. Indiferent de urmări. Plec acolo unde mi-am început viața și unde am să-mi adăpostesc anii care mi-au mai rămas. Probabil ăsta a fost destinul meu !

- Dar este greu de suportat ce spui ! Nu acum e sfârșitul nostru. Dacă e așa, merg și eu cu tine. Trebuie să ducem jugul amândoi. Ai fost prea bun cu mine. Aici om vinde ori lăsăm în răspundere judiciară un om de încredere.

- Pe cine, pe Panaitis? Copiii nu vin aici. Doar Antuan. La el ni-i speranța. Cred că el va putea duce tradiția noastră mai departe.

- Știu ce gând te bate. Însă când este vorba de lucruri serioase, nu mai sunt de acord cu tine. Panaitis stăpânește întru totul situația. Este singurul care ar putea să ne reprezinte să ne finanțeze acolo unde vom merge.

- Nu este nevoie de nici o finanțare. Nici nu doresc așa ceva. Eu am atât cât cred că-mi trebuie acolo unde merg. Iar moștenitorul nostru aici este Antuan.

- Ai creat o situație atât de încurcată, încât nici nu mai am putere să judec.