Eșecul

În pădurea cea mare și tăinuită, în liniștea-i mereu apăsătoare, unde erai izolat de orice urmă de civilizație și unde într-o situație grea te-ai fi împrietenit poate și cu o fiară ca să-ți învingi deznădejdea; ei bine, în această pădure, cu toate că trăiau niște oameni, aceștia se purtau mai rău ca fiarele. Suspectându-se, amenințându-se și chiar luându-se adeseori la bătaie.

Frica însă de a nu fi descoperiți, le curma orice avânt. Mai ales că de la ultimul atac, de la Vladmic, în care Vârlan cel mai solid și mai priceput tâlhar pierise surprins de un argat când încerca să sară pe fereastră.

Acesta trase și Vârlan căzu de lângă Zmeuriță.

Împreună cu alți trei care avuseseră aceeași soartă.

Vătafu părea în ultimul timp, mai puțin aspru și mai mult lacom. Acum îl interesau numai atacurile mari, cum fusese cel de la Sascut, Oancea și bineînțeles ultimul, de la doamna Coman, având în același timp grijă să nu-i scape coloanele de căruțe care treceau la târguri și iarmaroace.

Prin jefuirea cărora își asigura o aprovizionare îndestulată.

Radu trăia zile grele. Slăbise tare de tot. Ochii îi intraseră în orbite ca într-o vizuină. Nasul se ascuțise, iar privirea îi era indiferentă. Ardea totuși de dorința răzbunării. Sufletul îi era zdrobit. Simțea că viața i s-a complicat într-atât încât nu reușea să mai găsească capătul încurcăturilor și nu știa de unde putea să și-o mai refacă.

Zmeuriță, din zi în zi, devenea tot mai arțăgos. Se lega de toți, provoca bătăi, mai ales când se îmbăta.

Îl preocupa prezența lui Radu și îl chinuia pe acesta cu fel și fel de insulte și înjurături, pe motiv că nu făcea nimic și aștepta numai împărțeala. Ba într-o zi, când a băut mai mult, a aruncat cu cuțitul în Radu.

Acesta s-a apărat cu mâna în care cuțitul s-a înfipt adânc, provocându-i o rană ce l-a făcut să sufere mult timp.

Atunci, Radu l-a bătut așa de tare, încât acesta a zăcut câteva zile gata să-și dea sufletul. Iar ceilalți hoți într-așa măsură i-au luat de frică lui Radu încât i se fereau din cale.

În bandă îngrijorarea mare era că Vătafu din când în când dispărea și nu ca până acum câte puțin.

Lipsea cu zilele. Și pe lângă aceasta, nu spunea la nimeni unde pleacă. Astfel începuse bănuirea lui Vătafu în rândul hoților.

Se vorbea printre ei că merge la o femeie, lăsată de bărbat de rea ce era și se numea Tița lui Bardan.

Era o femeie deșteaptă și pe deasupra un munte de sănătate și o grădină de frumusețe.

Ce mai, îi plăcea viața și o trăia din plin. Se ținea aproape cu mai toți fruntașii meleagurilor învecinate. Scăpându-i doar popa. Și asta pentru că era prea bătrân. Dar fiind vorba de popă, trebuie spus că Vătafu, de când devenise cunoscut pentru fărădelegile lui, nu mai avea curajul să plece nemascat.

Astfel că se îmbrăca în veșminte popești, fie militar, ori cerșetor.

În legătură cu Vătafu, în una din seri, Radu observă că acesta se îmbrăca în niște haine noi cu cizme și caschetă. Ce mai, vorbă ! Militar în toată regula. Doar tăietura de sub ureche care se cicatrizase de mult și fața neobișnuit de bronzată și osoasă înnodată parcă de mustața lui căzută pe colțul gurii subțiri, îi strica într-un fel înfățișarea.

Astfel îmbrăcat, cu nelipsitul lui cuțit și pistolul cu butoiaș ce îl luase demult de la Zmeuriță care nu rezista să țină un pistol în mână fără a-l folosi; plecă furiș în amurg, zicându-și că nu-l vede nimeni.

Pe Radu însă îl încolți un gând. ,,Ce-ar fi să-l urmăresc ?!” Zis și făcut. Acum Radu se afla pe urmele lui. Și așa, unul după altul, Vătafu cu graba și Radu cu precauția, au mers la distanță unul de celălalt aproape o jumătate de noapte cu lună plină. Ținând mai mult câmpii și tufișurile.

Oricât se gândi Radu, nu putu ghici care este direcția celui urmărit, decât la un anumit punct.Aici își dădu seama că se îndreaptă înspre Benești.

Ajunși în sat, treburile se complicară, Radu trebuind să fie mai precaut. Să nu fie observat. Dar spre norocul lui, la prima ulicioară, Vătafu dispăru, ca după puțin timp, drept la casa din colțul uliței, să înceapă să pâlpâie o lumină mică la început, după care se învioră, odată cu intrarea lui Vătafu în casa Tiței lui Bardan.

Casă obișnuită, cum sunt aproape toate casele în sat. Cu două odăi, sală și un chiler, împrejmuită cu prispe.

Așa că Radu, cu toată îndemânarea pe care o avea, se furișă la geam și încercă să privească ce se întâmplă și înăuntru și în afară, cu toate că Tița nu avea nici câine și nici gard. Dar cine știe?...

Vătafu părea mai mult interesat de a discuta, decât a se lăsa copleșit de îmbrățișările și sărutările Tiței, care șerpuia pe lângă el, cu trupu-i fierbinte și foarte sumar acoperit. Reuși în sfârșit de-l doborâ în așternut. Nu pentru multă vreme întrucât Vătafu fu nevoit să se ridice pentru a tupi lampa, lăsându-l pe Radu singur în noaptea rece și întunecată.

Radu avu chiar un moment de răbufnire, vrând să intre peste ei și doar gândul că ce ar putea ieși din aceasta, l-a reținut. A stat în continuare sub geam, pândind un moment prielnic în care să se strecoare pentru a pleca la adăpostul din pădure.

Când dădea, pas cu gândul, dinăuntru se auziră câteva vorbe rostite de Vătafu.

- Totul e să fii deșteaptă ! Asta-i fată ! Și urmă o pauză destul de lungă, umplută ici și colo, în sat, cu schelălăitul lenevos al unui câine, urmat de zgomotul unor bubuituri îndepărtate, venite parcă din fundul pământului.

- Nu știu ce-i fi înțelegând tu prin asta. El te pândește de mult și-i greu de dus. Spuse Tița umblând prin casă, trebăluind ceva.

- Trebuie să mă crezi, că tu ești grea de cap și nu ții minte nici atâtica. Ți-am spus atunci și mai repet. Ori el ori eu. Și dacă nu înțelegi, o iau pe contul meu și ți-l las lat aici, spuse Vătafu înfuriat.

Radu care era la geam, dădu să plece, crezând că Vătafu deja știe că el e afară. Dar nu trecură decât câteva clipe și din nou el se găsea la lampă, ridicând-o puțin pentru a nu se stinge.

- Măi, Tițo ! Dacă Albu dispare ești salvată și tu și eu. La ceilalți le vin eu de hac și luăm mărunțișurile astea scumpe și, drumul. Dar, până acolo-i greu. Apoi naiba să te ia și pe tine, că nu știu nici tu câți draci ai în cap. Însă, ia aminte ! Nu uita că dacă mă duci, de mâna mea mori, așa frumoasă cum te-a făcut măta.

- Ho, bădie, n-o lua repede și ai răbdare, spuse Tița și se băgă mai afurisit în gârba lui Vătafu, care stătea tolănit pufăind din țigară.

Lumina molatecă din cameră, lăsă să se contureze toate ascunzișurile femeiești ale Tiței care îi dădea mereu târcoale lui Vătafu. Dar acesta era cu gândul dus altundeva.

Rămânea rece la toate încercările femeii.

Radu într-un fel se gândi că e destul de periculos să mai stea pentru că deja începuse geană la răsărit și totuși ceva îl reținea.

- Eu zic să-l lăsăm încolo de Albu și să ne vedem de treburi.

- Măi, că bine mai zici și după ce o vedea c-ai dispărut tu și cu câte mai știe și despre mine, polițaiul dracului, cată și ai pace! Ne urmărește ăsta până dă de noi..... Dar, ți-am spus să nu faci acârdă cu el, că zău, mă scoți din nervi și....

- Dacă iar începi scandalul cu mine, zău, faci foarte rău. Nu am avut nimic cu el și atât. Ți l-am atras așa cum ai spus tu.

- De aceea umblă leșinat după tine. Mai spui că nu ți-a dat de gust, s-o crezi tu! În fine, de asta o să-mi dai tu socoteală altădată. Acum uite ce trebuie făcut. Azi e joi, parcă? Sâmbătă îl aduci aici și pe urmă mai vedem noi. În orice caz, să-l faci praf. Dăi să bea până-i ies ochii și pe urmă, Brăila e a noastră.

- Nu, nu aici. Așa nu mă prind. Ce vrei să mă caute de vină că l-am omorât eu, spuse Tița speriată.

- O să faci cum spune Vătafu. Altfel, nu se poate ! Te-ai ales cu mine, cu mine rămâi. De restul răspund eu. Ce, vrei să le știi chiar pe toate ? Sunt pus pe fapte mari fată. hăi!...

Satul cel liniștit până atunci, începu să se trezească. Zorile își recucereau terenul, frământând întunericul. Din înălțimi, casele și mai ales copacii, se conturau tot mai vizibil.

Radu nu mai stătu pe gânduri. Prin grădină, o luă la pas iute, cu privirile încordate și gândul la cele auzite.

- Așa deci, își zise el. Treaba-i pe spartele. Trebuie văzut ce-i de făcut. Și Radu își făcu planuri fel de fel, rămânând doar să vadă, cum va putea să le dea făptură.

Oricum. Vătafu se descoperise, fără a ști însă de va fi acesta eșecul sau poate succesul lui.