De ce plâng stâncile la Positano

De ce plâng stâncile la Positano, oare?
Că munții frumoși ce au fost, acum nu mai sunt,
Plâng întruna jelindu-se la lună și la soare
Pentru că oamenii, vremurile, adânc i-au ciopârțit.
Și s-au urcat pe ei punându-le în spate
Ca niște hoți ieșiți la drumul mare
Clădind mereu cu lăcomie pe răni nevindecate
De nimeni și nimic nu le-a mai stat în cale.
Plâng stâncile la Positano, zi și noapte
Cu lacrimi mari ce transformatu-s-au în liane
Și-aud în ele bătând flămânde târnăcoape
De-o lume cuprinsă de panică și foame.
Azi munții sunt doar îmbrăcați cu case
Lăsând pădurile să zacă-n temelii
Iar înălțimile-au rămas golașe
Cu scobituri în ele, de parcă-ar fi pustii.
E-atâta frumusețe aici, privită în oglindă
Dar dincolo de nea acolo-n depărtare
Natura păgubită stă la pândă
Și răbufnirea ei poate oricând apare.