Frunza frunză

Ironia mă îndeamnă
Să-i zâmbesc brumatei frunze
Ce-a trădat bătrâna Doamnă
Crezând c-o să mă amuze.
Pân’ mai ieri ea jucăușa
Pieptănată de zefir
Azi punând pe ea mănușa
Credea c-o s-o mai admir!
Brumărită frunză verde
Stai acum în pom posacă
Cin’ te vede nu te crede
Că-ai fugit în promoroacă
Ai lăsat merele-n pom
Și gutuile golașe
Și te-ai coborât în somn
În a pământului fașe
Uite ce-ai lăsat în urmă
Și te plângi de ironie
Pomii-s goi și plini de brumă
N-am motiv de veselie!
Doar norocul te mai paște
Să scapi cu fața curată.
S-ar putea ca-n astă noapte
Să te-acoperi cu zăpadă
Puneți capul jos pe pernă
În casa pământului
Iarna cu grija-i maternă
Și-adierea vântului
Îți dă liniștea eternă!