Obiceiuri

Succesiunile familiei Canelopolilor nu au avut consecințe, moral-sentimentale sau de altă natură divergentă. Educația antică își spune pe drept cuvântul.

După ce Dumitru “Z” primul care a pus piciorul în România și soția sa Caroline nu au mai fost de găsit decât în templul antic (cavoul familiei din Ghidigeni), Antuan și Zenaide, soția sa, erau obișnuiți cu modul de conducere deoarece fuseseră din timp pregătiți și integrați în acest gen de afaceri.

Nu au avut decât să respecte calendarul familiei. Să se integreze în forma, tiparul obișnuit de viață.

Oamenii din satele aferente lor, îi iubeau pe stăpâni ca pe niște părinți, ca întemeietori. Dar ei, chiar așa erau.

Descendenții lor au moștenit prețuirea cuvenită.

Antuan obișnuia ca și tatăl său Dumitru “Z” să respecte tradițiile locale și să continue apostolatul samaritean de-a lungul multor ani.

În preajma sărbătorilor din luna decembrie, când zăpada se așterne în jurul caselor, lăsându-și covorul său imaculat peste toate petele pământului, bune și rele.

Alungând tristețea și grijile. Canelopol și ai săi, ca la un sunet de trâmbițe din cele patru zări, se adună la palatul Ghidigenilor pentru a se întâlni creștinește cu cei dragi sau cu cei din mulțime.

Trebuie arătat că aici la Ghidigeni, Canelopolii și-au întemeiat vatra lor de țară. Până și mormântul și l-au mutat aici aducând din Grecia un templu antic, transformându-l în cavoul familiei.

Întregul neam al Canelopolilor vorbește și a vorbit curent limba română.

În primul război mondial, au alimentat trupele române de pe front și au înființat un spital de companie pe moșia Gotenilor, în apropierea operațiunilor de război.

Dar, să revenim la luna lui decembrie.

La palatul Ghidigeni în mod frecvent se făceau mari pregătiri de Crăciun.

De întâlnire cu români, greci, țigani sau alt neam, ce purta în suflet o cruce și o credință în Mântuitorul tuturor creștinilor.

Cei mai mulți, erau sătenii și chiar cei de prin împrejurimi. Dar pe lângă toți aceștia, veneau la palat, înalte fețe bisericești și în primul rând familia regală.

Mitu, fiul lui Antuan, era ținut întotdeauna de-a dreapta sa.

Pentru a se obișnui cu viața la moșie.

Antuan tatăl, avea să dispară foarte curând din viață, numai la patruzeci și șase de ani, răpus de o boală incurabilă, când Mitu avea doar 17 ani.

Panaitis și Richter, mai-marii dintre slujbași, chemau la ei pe doamna Marieta Richter care era bucătăreasa șefă a palatului, pe măcelarul Rotaru, pivnițerul Ilie și cel cu evidența hrisoavelor, domnul Chițiga.

Marieta, fără grabă, cu un calm englezesc, ca în fiecare an, repeta.

- Eu zic zece porci, doi viței și orătănii, că restul vin de la sine.

- E cam mult, dar merge, că vorba aia “bucate să fie, că mâncători s-or găsi” spuse nea Rotaru, bucuros că va avea de treabă.

- Chițiga atenționă pe nea Ilie pivnicerul să nu sloboade mulțimea printre butoaie, că unii sunt tare curioși și se vor lovi cu gura de cepuri, făcând bubă la cap!...

Richter intendentul prezentă o listă cu cei vizați pentru participare.

Întâietate aveau bătrânii satului și copiii, după care urmau capii de familie și la urmă o listă separată cu datornicii. Iar la observațiuni, erau trecute câteva familii, pentru acordarea unor ajutoare sociale.

Întâlnirea de Crăciun avea loc de fiecare dată, în marea sală cât un hangar, numită și arena sportivă.

Iar sala palatului, împodobită ca în basme, era destinată să-i ospețească pe cei veniți de departe.

Petromaxele și felinarele străjuiau feeric exterioarele castelului.

Copiii colindau în zeci de cete, iar un taraf de lăutari, înveselea lumea adunată, cu cântecele lor.

Moș Gheorghe Zanet și cu baba, vecini apropiați ca vârstă, stăteau în capul mesei întinzând degetele tremurătoare spre a mai apuca, fie o pulpă de pui, fie un cârnat, care le amețea mirosul încă sănătos, dar flămând.

Slujitorii forfoteau pe la mese, căutând să fie atenți cu toată suflarea.

Copiii se zbenguiau cu sarmaua în mână și coltucul de pâine caldă, dând atenție mai mult la joacă, decât la mâncare.

Popa din sat, lăsând cele sfinte deoparte, se întrecea în sporovăielile despre întâmplări hazlii.

În tot acest alai sărbătoresc, apăreau domnul Antuan și Zenaide însoțiți de Mitu și ca de-atâția ani la rând, liniștea coborâ peste mesenii ce erau numai ochi și urechi la cele ce spuneau boierii, care prin bunăvoița lor, le oferea un moment de fericire.

- La mulți ani și sărbători fericite, dragii mei și să vă dea Dumnezeu belșug și sănătate.

Se auziră o sumedenie de răspunsuri de mulțumire, apoi stăpânul clanului continuă, ținând o listă în mână.

- Mardare, ce-ai făcut cu banii împrumutați?

- Am luat doi juncani și mi-am învelit casa, sări acesta ca ars de pe banca unde își mesteca sarmaua.

- Dar tu, Tudorache ?

- Mi-am luat un cal, dar a murit de la o bubă.

- Piciorul de lemn ți l-ai luat ?

- Nu mi-au ajuns banii. Și, nici nu am de unde să-i dau deocamdată înapoi.

- Panaitis, să-i dai un cal în loc și bani să-și pună piciorul.

- Tăzlăuanule, au trecut doi ani și nu ai înapoiat nimic din împrumut,

- Credeți-mă boierule. A dat boala în oi. Copiii s-au înmulțit. Acum am patru. Dar, aștept să înmulțesc și oile. O să înapoiez banii cu îngăduința domniei voastre ?

- Chițiga, fă-i cruce și poți face cruce pe toată lista datornicilor. Să știți că vă iert pe toți. Dar, la anul nu se știe ! Prea v-ați învățat cu pomenile !..

Moș Gheorghe Zanet se ridică de pe banca unde șezuse până atunci și, încet-încet, sprijinit de o slujitoare, se apropie de celălalt capăt al mesei unde se găsea boierul cu suita lui.

Îi luă mâna doamnei Zenaide și i-o sărută.

După care strecurându-și limba printre gingiile lipsite de dinți, glăsui cu opinteli tărăgănate.

- Dumnezeu să te ierte și pe matale domnule Antuan și pe toți ai dumneavoastră. Că ați făcut din noi niște oameni care ne bucurăm de viață.

Canelopol îi mulțumi, apoi îi întinse din nou mâna moșului, după care se îndreptă spre reședința principală unde era așteptat de alți invitați simandicoși.

Canelopolii au fost ca o zidire vrednică și trainică din temelii. O coloană dreaptă și o arhitectură tradițională.

Tradus altfel, ar însemna că “așchia nu sare departe de trunchi”.

De la fondatorul Zenaidis și până astăzi, când arborele genealogic s-a înstufat cu patru stră-strănepoți pe numele lor: Zenaida, Crina, Ioana, Antuan, ce caută încearcă și chiar reușesc să continue ceea ce a fost și însemnat numele și existența lor de Canelopoli.

Dacă acum mai nu știu când, Ion, sluga lui Dumitru Canelopol, se apleca cu urechea lipită la pământ pentru a vesti trăsura în care doamna Caroline trebuia să sosească pe aleea dinspre intrarea principală a palatului Goteni, de astă dată lucrurile stau cu totul altfel.

Clepsidra a măcinat timpul a două războaie mondiale. Dar, a mărunțit în pustiu peste jumătate de secol de nefericiri ce nu vor fi uitate.

Deasupra Ghidigenilor, ca odinioară când ultimul rege Mihai venea cu avionul pilotat de el, a sosit acuma ceva care i-a pus pe vechii săteni și urmașii acestora, cu ochii spre cer. Un elicopter ce înșurubează sau ventilează văzduhul, venind cu o undă de speranță și prospețime.

Și, precum o ciocârlie orientată spre a privi de acolo din înalturile cerului frumusețile pământești, așa și elicopterul planează lin pe terenul sportiv de altădată, unde deja sosise cu câtăva vreme mai înainte un TIR, taman din Grecia încărcat cu fructe exotice și măsline pentru îndestularea sărbătorilor de Paște. Așa cum făcea și Mitu Canelopol ultimul moștenitor al acestor locuri.

Acest gest se făcea întru pomenirea întregii familii. Acelora care și-au pus sufletul și trupul trudind pe aceste meleaguri, iar acum se odihnesc în vecie în cavoul familiei din Ghidigeni.

După ce popa a făcut pomenirea, darurile au fost împărțite și primite cu evlavie și ziceri încumințite de “bogdaproste”.

Până aici și de aici încolo a fost și va veni din nou timpul celor numiți Canelopol, pentru că trebuia să se întoarcă și acest timp rătăcit aiurea!

Era pentru prima dată după atâția ani de zbucuim și rătăcire când oamenii își făceau cruce și mulțumeau lui Dumnezeu, că au trăit să o mai vadă și pe asta.

Moș Vasile Rotaru și Chelmus Nicodim, cei mai bătrâni din sat, contemporani cu Antuan și Mitu, retrăiau întreaga istorie.

Bunătatea Canelopolilor, a lăsat multe prefaceri.

Sătenii vorbesc despre ei ca despre părinții lor. Fiecare gospodar are o amintire plăcută despre acele vremuri. Se spune că într-o iarnă grea, câteva sănii cu lemne aduse din pădurea Vladmic au ajuns în dreptul podului care trece peste pârâul Bârlad. Aici, unul dintre conducătorii unei sănii, Coja Neculai a oprit și s-a dus ca omul sub pod. Aici însă a dat de o geantă plină cu bani. A tăcut din gură și s-a dus cu ea direct la domnul Mitu Canelopol.

- Boierule nu vă supărați pe mine, am găsit geanta asta și este plină cu bani. De care mie îmi este frică și de aceia vă rog să-i primiți domnia voastră.

Boierul ia geanta, scoate banii, îi numără apoi umblă într-o cămăruță scoate o frânghie și un săpun.

Coja intră la bănuială, începe să tremure, bănuiește că boierul îl crede hoț și-i pregătește moartea.

- Ia Neculai de ici funia și săpunul și vezi la primul copac de te atârnă, că mare nătărău mai ești. Tu n-ai nevoie de bani ?

- Ba da, domnia ta. Însă sunt prea mulți. Și nu i-am furat eu. I-am găsit. Poate i-o fi pierdut careva și e păcat la Dumnezeu de-o faptă urâtă. Vă rog să mă iertați !

- Să te iert, nicidecum ! Chiar te laud și te învrednicesc cu doi boi pe care vrei tu să ți-i alegi și i-ați și bani de ici să-ți iei o căruță pe măsură și ceva haine la copii. Banii îi pierduse poștașul care aducea salariile la palat.

Dar să ne reîntoarcem la cei doi bătrâni, Nea Rotaru și Chelmuș le sărută mâinile celor două doamne coborâte din elicopter și le urează cu tremur în glas, bun venit acasă !

Emoția revederii locurilor în care odată se trăia altfel și unde doamna Zenaide își începuse copilăria. Acum îi mișca întreaga ființă.

Domnul Chițiga și suita sa, i-au dus pe înalții oaspeți pe vechile domenii, pentru a vedea truda și munca strămoșilor lor. Fabrica de spirt, și cea de oțet erau ca și acum o sută și ceva de ani. Oborul cu firma lui Mitu și de asemenea gara Nitișeni, cu linia ferată trasă până la fabrica de spirt, construită de Mitu.

Cât despre castel, te așteptai ca odinioară, de pe ușa principală să apară Dumitru, Antuan sau Mitu fiecare de braț cu Caroline, Zenaide ori Georgiana, mama actualei doamne Zenaide. Acum, însă, mișună de copii și instructorii lor. Prin grija fundației Canelopol, ei sălășluiesc aici în palat, primind o educație și o meserie.

Și pentru ca doamna Zenaide să nu stea de vorbă cu fiecare povestindu-le istoria întreruptă a familiei, la inițiativa istoricului Kirson în fața celor adunați în sala mare a palatului, avu loc un interviu. De față fiind și prefectul județului.

Doamna Zenaide acceptă solicitarea întrucât înțelesese din capul locului că acești oameni au așteptat vieți întregi știri de Canelopoli. Alții s-au dus în mormânt cu inima neîmpăcată. A fost ca un fel de confesiune la urma urmei.

Reporterul: -Părinții dumneavoastră proveneau amândoi din aceeași clasă socială, primind aceeași educație și instrucție? (era vorba de Mitu și Georgiana).

Zenaide: -Părinții mei se cunoșteau cu mult timp înainte de căsătorie. Erau foarte buni prieteni. Jucau golf împreună. Formau o echipă extraordinară. La jocul de golf, mama era foarte calmă, tatăl meu, dimpotrivă, era o fire mai nervoasă. Se completau. S-au căsătorit în anul 1941. Tatăl meu era unicul moștenitor al familiei Canelopol din România, deoarece Dumitru Canelopol, fratele Ioanei Moroși al lui Antuan Canelopol nu au avut copii. A fost căsătorit cu Lily, o suedeză frumoasă, blondă, foarte cochetă, dar care nu i-a dăruit copii.

-Pe Dumitru Canelopol îl regăsim ca membru fondator al Băncii Canelopol, în Consilul de Administrație al acesteia, iar după 1945 nu s-au mai păstrat în documente informații despre el. Știți cumva cum a murit?

-Nu cunosc exact. Dar știu că s-a întâmplat cu puțin timp ca noi să plecăm în Grecia în 1960. Îmi amintesc că de la el am primit prima mea jucărie. În anii aceia grei după venirea comuniștilor. Era o cămilă de pluș. O adoram. Bunicul a avut de fapt, un frate, pe acest Dumitru, diminutivat Mitru, și pe Ioana Morond care fusese căsătorită cu principele Dimitrie C. Șuțu. A divorțat de acesta în 1923 și s-a căsătorit apoi în 1927 cu scriitorul Paul Morond.

-Mătușa mea Ioana Morond, a avut o fiică Irene von Papillon, cum era alintată de familie, din căsătorie cu principele Șuțu. Acesta a murit la vârsta de 28 de ani pe la începutul anilor 30. A căzut de pe cal și s-a lovit la cap. Irene a fost căsătorită cu ducele Eric de Broglie, care a murit la vârsta de 44 de ani în 1972, la un an după moartea tatălui meu. Nici acesta din urmă nu a avut copii, așa că și mătușa mea a rămas fără moștenitori direcți.

-Mitu Canelopol, tatăl dumneavoastră a dus mai departe numele familiei. Trei fiice și un băiat au compensat lipsa de moștenitori a unchiului și mătușii dumneavoastră.

-Tatăl meu și-a dorit să aibă un băiat și așa m-am născut eu, la un an de la căsătorie. Era disperat, mama mă născuse cu destule greutăți și eram fată, nu băiat. Atunci a venit marea prietenă a tatei Diana Balș, mama istoricului Dan Berindei. S-a aplecat deasupra leagănului meu, m-a privit cu atenție și ca o zână binefăcătoare, i-a spus tatei: ”Mitu, nu te îngrijora. Zenaide o să fie o frumusețe”. Încet, încet, tata s-a împăcat cu gândul că nu are un băiat și a spus: ”Bine, mă consolez cu o fată, dacă cel puțin va fi frumoasă și deșteaptă”. Pe urmă s-a născut Antuan în 1942, apoi Ioana în 1945 și Crina în 1950.

-Ați avut o copilărie marcată de o parte nefastă a istoriei României. Ce vă mai amintiți din acele timpuri?

-Din copilărie nu mare lucru. Doar că o vreme am stat pe moșia de la Novaci, unde m-a crescut doica Dina, care mai trăiește și astăzi. Are peste 90 de ani. Îmi amintesc când au venit să ne scoată din conac și tata mi-a povestit că atunci am sărutat un soldat rus ca să mă lase să-mi iau păpușa cea mai dragă. Apoi am locuit în apartamentul din strada CA Rosetti, nr. 25 și de aici ne-am mutat în casa pictorului Catargi, pe Dorobanți, nr. 2. În această casă mare mai locuia, un securist, un membru de partid și, ca să mai justifice câteva camere, mai stătea și pictorul Pallady. Țin minte că Pallady ne teroriza. Era un om în vârstă. Avea un baston lung și eram siguri că o să ne bată dacă pune mâna pe noi. Nu ne-a bătut niciodată, săracul, dar noi, copii fiind, ne imaginam tot felul de lucruri. Într-o zi mama ne-a spus: ”Cine vrea să ducă cartofi domnului Pallady?” Și atunci sora mea Ioana, căsătorită apoi Averoff, care era cea mai curajoasă dintre noi toți a zis: ”Poate că o să mă duc eu !” Și s-a dus. Trebuia să meargă cu sacoșa numai până la capătul culoarului. A trecut o vreme și Ioana nu se mai întorcea. După un timp am auzit-o pe mama: ”Ce s-a întâmplat dragă cu Ioana, a mâncat-o, a înghițit-o domnul Pallady?” Când s-a întors, Ioana ne-a spus: ”Nu-mi era foarte frică, dar ce să vă spun, când i-am dat cartofii, mi s-au tăiat genunchii. Tremuram atât de tare, că n-am putut să mă mai mișc”. Am stat în casa aceea până în 1950, când ne-a denunțat o securistă că locuiam ilegal sau ceva asemănător și ne-au dat afară. Și atunci tata a aranjat cu un oarecare Frunză, care era membru de partid, dar era un om bun, să ne mutăm în imobilul din Ana Ipătescu, nr. 7. Erau în casa aceea cei doi bunici din partea mamei, părinții noștri, și noi, cei patru copii, în total opt persoane în două camere mici.

-Cum au perceput părinții dumneavoastră venirea comuniștilor și a sovieticilor în țară?

-Tata mi-a povestit că într-o zi imediat după 23 August 1944, s-au urcat pe acoperișul Băncii împreună cu mama și au văzut defilând trupele și tancurile rusești prin București. Și atunci tata a luat-o pe mama de mână și i-a spus: ”Ia vezi Mitu, îmi scot vestonul și spune-mi și mie ce oră este”. Își agățase ceasul de gât să nu-l fure vreun soldat rus. Eu eram prea mică, nu-mi mai amintesc mare lucru.

Ceea ce rețin este când l-a arestat pe tata, imediat după plecare regelui și închiderea granițelor. Cred că regele i-a propus tatei să meargă cu trenul regal. Nu sunt sigură de acest lucru, în tot cazul, mi-a spus că într-o noapte s-a gândit foarte mult dacă să părăsească sau nu țara. A ales să rămână, pentru că nu-și putea lăsa aici socrii, prietenii, celelalte rude. În fine a ales să nu plece, ceea ce a fost greșeala vieții lui. Au urmat suferințele.

-Băncile particulare, printre care și Banca Canelopol, au reușit să mai supraviețuiască încă trei ani de la instalarea regimului comunist. Bancherii de atunci nu au sesizat intențiile noilor stăpâni de a le desființa. Puteau încerca șp se salveze și să se opună asaltului puterii comuniste?

-În 1945, un evreu i-a propus tatei să cumpere banca Canelopol la o treime din valoarea ei, să-i pună banii în Elveția și să-i înlesnească plecarea din țară. Dar tata a refuzat. Nu putea concepe ca după atâta muncă depusă în serviciul băncii, și nu voia să-i trădeze. Imediat după 23 August 1944, în bancă au venit doi comisari sovietici, care supravegheau absolut totul.

-Și după aceea?

-După ce a închis banca tata a rămas pe drumuri. Fără casă și fără serviciu. Nu avea dreptul să lucreze. Fiind etichetat ca element burghezo-moșieresc. S-a decis să facă topometrie pentru era la căutare această meserie. Să facă repede măsurile pentru colectivizare. Era cea mai directă soluție pentru noi, pentru a putea supraviețui. Și-a comandat de la o rudă a noastră de la Paris, Mini Psycha (administratorul castelului nostru din Franța), un aparat topografic. Așa ne-am plimbat prin toată țara. Treceam din sat în sat. În condițiile astea am văzut care era situația când a început colectivizarea. Am fost în Transilvania și în Dobol. Un mic sat în care cred că l-au arestat pe tata. La început nimeni nu vroia să ne dea de mâncare. Credeau că venim din partea partidului comunist și nu aveau deloc încredere în noi. Pe urmă, țăranii s-au înduioșat pentru că tata avea patru copii după el, și sora mea Crina era foarte mică. Încetul cu încetul, au devenit prieteni cu ei și i-au povestit tatei prin ce întâmplări cumplite au trecut acești oameni când au venit comuniștii să le ia pământurile.

-Spuneți-ne câteva cuvinte despre părinții dumneavoastră?

-Tatăl meu se ocupa tare mult de noi. Ne organiza jocuri. Ne învăța limbi străine. Însă trăia cu spaimă. Dacă cineva nu se întorcea la timp acasă, se gândea imediat că a fost arestat. Cum noi, copii nu cunoșteam mare lucru din viața dinainte, nu ne impresionau atât condițiile de viață. Cât că putea oricând să dispară cineva din familie: un prieten, o rudă. Mama a fost în toată această cumplită situație stâlpul familiei. S-a luptat eroic să supraviețuim.

-Dar cu bancherii și cu cei din înalta societate ce s-a întâmplat după 1948?

-Bancherii și aristocrații intrau și ieșeau din închisoare ca la baia comunală. Mai venau din când în când pe la tata să-l vadă. De exemplu, prințul Șerban Ghica, unul dintre marii prieteni ai familiei noastre. Toți erau disperați. Bunicul meu care a mai trăit vreo 20 de ani după ce i-a luat moșia de la Novaci, vorbea tot timpul numai de trecut și vroia mereu să se întoarcă la moșie.

De exemplu, îmi aduc bine aminte când a venit din închisoare Teddy Negropontes. Până să-l aresteze era un tânăr din garda regală și ofițer de legătură dintre palatul regal și americani. Comuniștii l-au arestat de pe stradă. Cineva a văzut și i-a comunicat surorii lui. Mamei lui nu i-a spus nimeni niciodată că băiatul ei e arestat. L-a tot așteptat să se întoarcă. A fost dus într-un lagăr de concentrare la Constanța, unde erau triați condamnații, iar cei considerați mai periculoși pentru regim erau trimiși în Siberia. Teddy avea în jur de 20 de ani când l-au trimis în Siberia. A stat acolo opt ani, din cei zece ani de închisoare.

După eliberare, a venit la noi la masă și îmi reamintesc foarte bine că tata a scos ultima sticlă de coniac de la Fabrica de Spirt de la Ghidigeni, care fusese proprietate noastră. Au fumat și ne-au lăsat și pe noi, copiii, să ascultăm ceea ce povestește Teddy Negropontes.

-ȘI tatăl dumneavoastră a fost arestat.

-Tata a fost arestat în mai multe rânduri. Dar odată a fost ținut 306 zile în închisoare și în continuu torturat. Mama îi trimitea pachete cu mâncare la Văcărești. Noi, copiii, mâncam mai puțin în toată perioada asta. Ca să-i trimitem tatei câte ceva, să poată supraviețui. Îmi aduc aminte că atunci când am fost să-l scoatem pe tata de la Văcărești, era slab ca un țâr, de-abia se mai ținea pe picioare. El care fusese jucător de rugby în echipa națională a României, avea patruzeci de kilograme atunci. Era de nerecunoscut. Când mergeam la vizită la închisoare ne țineau în frig și zăpadă, uneori câte două zile. Nu ne dădeau voie să-l vedem. Când ne întorceam noaptea cu tramvaiul, nu ne mai puteam ține pe picoare de extenuare.

Până la urmă, am contractat o tuberculoză. Era să mor. M-a vindecat mama acasă cu cei mai buni doctori din vremea aceea. Pentru că toți aparțineau fostelor elite. Ei au sfătui-o pe mama să mă trimită la munte la aer proaspăt. Am plecat de la Tohani, în Ardeal la niște foști servitori ai noștri pe moșiile de la Ghidigeni și Novaci. Acolo, la Tohani, mâncând mai bine și stând în aer curat m-am mai întremat. Tata, care se afla în închisoare, nu m-a mai văzut la vizite și a crezut că am murit. Mama nu i-a spus că sunt bolnavă, ca să nu-l îngrijoreze și motiva mereu că am examene, trebuie să învăț… La Tohani, am muncit cot la cot cu țăranii. Mă sculam la șase dimineața, mergeam la câmp până la nouă seara. Îmi câștigam pâinea cu vârf și îndesat. La cartofi era cel mai greu și toți stăteau cu capul în jos. Trebuia să facem gropi să ținem rândul.

Deodată am văzut că toți țăranii s-au ridicat adunându-se în jurul unui om… era tatăl meu. Venise să mă ia acasă. Ieșise din închisoare. Ne-am plimbat prin tot satul apoi am plecat la București.

-Cum ați reușit să părăsiți România?

-Mătușa mea de la Paris, Helene Morand, sau Mini Psycha, a vorbit cu Christine Stathattas care era doamna de companie a reginei Frederika a Greciei, iar soțul ei – șeful protocolului de la Palatul Regal.

Aceasta din urmă a intervenit pe lângă rege, care, la rândul lui, i-a expus problema noastră primului ministru de atunci, Karamanlis. Karamanlis a vorbit cu ministrul de externe Averoff. Timp de trei ani în orice relație pe care o avea cu România, Averoff a solicitat autorităților române să dea drumul familiei Canelopol să plece în Grecia. Până la urmă Averoff l-a întâlnit pe Gheorghe Gheorghiu-Dej la Națiunile Unite și i-a solicitat acest lucru. Imediat Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat un telefon în țară și așa ne-am pregătit documentele. Noi nu știam nimic, dar în două săptămâni eram plecați.

Tata ne-a adus vestea. Eu am început să plâng pentru că nu cunoșteam pe nimeni în străinătate și mă speria gândul. Tata s-a supărat atunci pe mine: ”Cum eu mă zbat de atâția ani de zile sî ieșim din infernul acesta și tu plângi? Să nu aud povești din astea, iar dacă vrei să rămâi, n-ai decât?” M-am decis să fiu cuminte. Dar în zăpăceala celor două săptămâni, mi-am pierdut buletinul de identitate. Tata a făcut planul să rămână el în țară cu mine și să plece mama cu cele două surori și cu Mitu. Dacă-ți pierdeai buletinul erai ca și mort în vremurile acelea.

Providența a făcut ca o bună prietenă de a mea să-l găsească lângă un fotoliu la ea acasă. Îl pierdusem într-o vizită.

La aeroport au venit toți prietenii mei. A fost foarte emoționant, mai ales că nu știam dacă o să ne mai vedem vreodată.

-Presupun că la fel de emoționantă a fost și întâlnirea cu Grecia și cu rudele de acolo?

-În avion, tata mi-a spus că la aeroport în Athena ne vor întâmpina trei mari frumuseți. Noi ne-am închipuit că o să vedem niște staruri de cinema. Dar când ne-am coborât din avionam văzut trei doamne foarte bătrâne. Ne așteptau Helene Morand, Mini Psycha, care îl iubise foarte mult pe Jean Canelopol și apoi pe tata ca pe propriul ei copil Și Christine Stathattas vară primară cu tanti Ioana și cu bunicul meu.

Cele trei doamne veniseră cu mașina Palatului Regal, care ne aștepta să ne ducă la hotelul Grande-Bretagne, cel mai mare hotel din Athena.

Pe platforma aeroportului mirosea intens a parfum și eu am crezut atunci că oamneii din occident sunt așa de bogați, încât își pot permite să parfumeze aerul. Era parfum de pin, care se mai simte și acum când vântul bate spre mare, cu toate că poluarea este mult mai intensă. După ce am ajuns la hotel ne-au oferit o masă bogată ca în vis.

Apoi lucrurile au început să reintre în normal. Tata și-a redobândit statutul de bancher, ca reprezentant al Hambros Bank în Grecia, iar noi copiii, ne-am continuat studiile și ne-am urmat destinul.

Ca de atâtea ori toamna, vine și acum în grădina dendrologică, lăsând frunzele pastelate ale bătrânilor copaci, să cadă lin pe vechiul pământ al Ghidigenilor și al Moldovei. Împresurând palatul cu mirajul anilor înfloritori. Datorită și acestei mari familii a Canelopolilor și oamenilor locului. Ei au reușit să țină istoria faptelor încă proaspătă. Arătând că patria ființelor umane e acolo unde cu dragoste și dăruire îți slujești ție și celor din jurul tău. Spre folosul întregii comunități.

Succesiunea generațiilor Canelopolilor, a fost benefică celor din Ghidigeni și chiar în cuprinderea strămoșească. Ei răspândiți pe oriunde au izbândit, să se adune la ”cuibul” de unde au plecat atunci fără a știi să zboare.

Hărăziți cu cinstea și omenia legată de zicerea ”grecul n-are bani, nu pune mâna”. Toți au fost bine primiți cu ospitalitate aici la Ghidigeni.

Personajele primelor încercări și reușite pe aceste meleaguri, stau de veghe în locul ce și l-au amenajat pentru vecie, acolo în cavou. Iar cei vii cu treburi încă neîncepute, caută să le dea de rost.

Dumnezeu i-a apărat să nu le piară sămânța. Și astăzi, urmașii lui Zenaidi înnoadă cu grijă firele ghemului rupt și încâlcit al vremurilor. Și se străduiesc să nu-și facă neamul de rușine.