Tainița

Ajunși la cioată, rotundă cât roata carului, Vătafu trase cu mici pauze de o funie și cioata prinse într-un mod misterior să se ridice. Apoi să se rotească până când lăsă să se arate o scară simplă ce ducea undeva într-o groapă de vreo trei metri, șpraițuită cu bârne brute de stejar.

Neînțelegând la început despre ce este vorba, Radu se uită nedumerit și ezită pentru un moment să-l urmeze pe Vătafu, care cât ai clipi fu pe fundul gropii. Radu nici nu dădu timp ca acesta să afle nedumerirea lui și coborâ cu toată iuțeala în adâncitură, fără să-și dea bine seama ce avea să însemne aceasta.

Se trezi totuși la un moment dat singur; Vătafu dispăruse, pe o ușiță. Pe unde, în cele din urmă se strecură și Radu. Astfel cei doi erau din nou împreună și pătrundeau pe o galerie subterană luminată cu lămpi așezate economic în diferite unghere.

Ei intraseră de fapt la jumătatea acestui coridor derutant. Au mers așa zece, cincisprezece pași strecurați, după aceea pe altă ușă frontală, spre alt coridor subteran cu nișe. Curiozitatea acestui adăpost era acoperișul format din lespezi de lemn de circa doi metri ce susțineau pământul de deasupra. O altă găselniță era aceea că toate tunelele erau sfredelite în taluz și șpraițuite cu bârne. Se vedea limpede că acolo se făcuse o tainiță în toată legea, drept în inima pădurii. Cât despre cioată, aceasta se învârtea și se ridica cu ajutorul a două cremaliere cu roți dințate și came manevrate pe bază de scripeți cu funii, atât în subteran, cât și de afară. Mecanismul principal fiind un șurub cu filet fără sfârșit.

Șeful hoților se opri parcă mândru de o asemenea ispravă și porni spre una din ușile care se deschideau cu ajutorul unor belciuge. Uitându-se cu un anumit zâmbet la Radu îl pofti ironic înăuntru.

Văzându-se în acea încăpere destul de spațioasă și luminată tot atât de bine cu două lămpi cu gaz, Radu își dădu seama, fără prea mare osteneală, că totul fusese la început niște șanțuri, după care au fost acoperite, mascate, cu pământ, iarbă, mușchi și frunze, ...

Mai târziu, a reușit să cerceteze totul cu deamănuntul și a observat că întregul adăpost, pe fiecare galerie avea aerisiri, fie prin scorburi, fie prin diferite vizuini părăsite de animalele care le-au locuit până atunci. Sau că la fiecare coridor, mai exista câte o ieșire secretă. Dar curiozitatea cea mai mare, era aceea că în ansamblu, adăpostul forma un “H” mare. Iar în una din laterale nu avea voie să intre nimeni decât Vătafu.

El a chibzuit și mai târziu s-a dovedit că în acea aripă mai exista un orizont în care nu pătrunsese nimeni în afară de șeful bandei. Care a fost închipuit de acesta împreună cu unul din hoții dispăruți. Tase i se zicea. Și care ar fi fost omorât la Sascut, într-o noapte când încerca să fure o pereche de boi. S-a zvonit că Vătafu știa mai bine ca oricine, cine i-a făcut de petrecanie lui Tase, care știa cam multe.

Acolo în acel orizont, nu se putea pătrunde sub nici o formă. Numai șeful pâlcului de tâlhari cunoștea secretul încuietorii. De altfel, cine ar fi cutezat să intre, cât mai e în viață acest temut bandit. Se spunea în popor, că la cea mai mică nesupunere te curăța.

Se bănuia, că în acel ascunziș se afla numai aur și argint adunat din diferite lovituri date: boierilor, Papadopol de la sârbi, Poleianu pe numele adevărat Nicolae Filipide, Bărceanu și alții. Nu mai vorbim de jafurile aranjate date la drumul mare. Foarte mulți pățitori veneau acasă doar în izmene.

Acest bârlog al hoților a fost întocmit în coasta unei văi abrupte și înfricoșătoare. Cu mulți spini și stufăriș între copaci înalți și groși, adevărate puncte de observație și de pază. Pentru că pădurea din când în când era străbătută de numeroase potere de jandarmi, dar niciodată nu se descoperea ceva. Nici măcar urme.

- Ei cum ți se pare, întrerupse Vătafu tăcerea.

- Cum, necum, spune ce vrei de la mine ? Și Radu se așeză pe unul din cele trei scaune ce străjuiau o masă joasă din lemn de tei, pe care se aflau aruncate în dezordine, obiecte de îmbrăcăminte, niște hamuri noi și o pușcă de vânătoare nouă-nouță.

- E spre folosul tău să faci ce ți se spune și să nu trăncănești. De rest, am eu grijă. Și Vătafu apucă pușca , o rupse și cu un ochi se uita pe țeavă în timp ce cu celălalt urmărea reacția omului de lângă el.

- În rest, ce mai vrei ? Că văd că mă spionezi.

- Te chemasem de fapt aici, să-ți sting unele nedumeriri privind situația la noi și să-ți încredințez anumite taine ce te vor lega și mai mult de această ceată de fugăriți care suntem.

Radu îndrăzni să creadă că de acum e și el hoț. Până se vor lămuri anumite lucruri privind cele ce se întâmplaseră acasă, nu avea altă cale. Se hotărî să nu mai riște alte vorbe. Să fugă nu avea cum. Și apoi ar fi fost un mort sigur. Așa că e mai bine să fii viu printre hoți.

- Prost nu ești. Cred că ai reușit să-ți dai seama; ești cel cu numărul treisprezece, în bandă. De fapt, după mine ești al patrulea între ajutoarele mele Ghioagă și cu Dan. I-ai cunoscut. În ceea ce privește lucrurile strânse, când eu voi găsi de cuviință, vom face împărțeala. Răspândindu-ne care încotro. Ceilalți se mulțumesc cu zilele pe care le trăiesc.

Să te ferești totuși de Zmeuriță că e cam nebun. Dă cu ascuțișul din te miri ce.

În fața mea nu hopsește, îi plac mult bisericile. În schimb, Ghioagă și Dan, nu te lasă la strâmtoare. Dar, să nu-i minți că te-ai fript, înțelegi ? Și Vătafu schiță alt rânjet batjocoritor care lăsă să-i apară două rânduri de dinți drepți și albi, în contrast cu negrul stufos al mustății care-i contura aproape toată gura.